— Fă te rog asta în numele meu. Spune-le că banii nu contează, şi să trimită cei mai buni oameni. Dar după câte ştiu, Scotland Yard se ocupă numai de crime.
— Nu ştim dacă nu-i vorba de o crimă. Noi nu ştim nimic încă.
— O crimă presupune un criminal, Mannering.
— Oricum, nu avem cum să-i spunem acestei fapte, dacă este datorită unei mâini omeneşti?
Sir Walter privi uimit la Mannering.
— Cu toate că după cum ştii nu sunt materialist, nu cred că avem de-a face cu vreo putere suprafirească. Ştiinţa-i ştiinţă şi nu pot presupune în cazul acesta vreo acţiune supranaturală. Eu cred, că aici lucrează puteri ascunse care poate că nu-şi dau seama ce fac, dar care nu pot fi numite decât criminale. Omul care omoară un animal, chiar de la o distanţă de câteva sute de metri nu poate fi numit un ucigaş.
Dar cel care omoară un om nu poate fi numit altfel.
— Eu pun mâna în foc pentru toată lumea din casa mea!
— Ştiu! Dar vorbim despre pielea ursului din pădure. Nu te mai obosi şi cu chestiunea aceasta, căci şi aşa ai destule de îndeplinit. Las-o în seama acelora, care sunt chemaţi pentru a dezlega astfel de enigme. Dacă un om este răspunzător de ceea ce s-a întâmplat, apoi tot mintea omenească va fi aceea care-l va descoperi.
Prima dată nu am reuşit, dar acum trebuie să lăsăm oamenii de meserie să încerce totul. Ei văd altfel problema şi fiind liniştiţi şi fără prejudecăţi, vor descoperi ceea ce se ascunde aici. După părerea mea, ei nu se vor lăsa duşi de nas.
— Trebuie ca cei mai distinşi poliţişti să ne ajute. Nu cred ca odaia să fie vrăjită
şi ca Dumnezeu să fi îngăduit unei puteri supranaturale şi răutăcioase să nimicească
oamenii. Gândul acesta e înspăimântător şi mă doboară, Mannering.
— Trebuie să-ţi scoţi aceste idei din cap, căci nu sunt pentru dumneata! Acum trebuie să plec. Voi telegrafia la Londra lui Sir Howard Tellowes. Să telegrafiez şi la Scotland Yard?
— Lasă asta pe mâine, şi mai viziteaz-o odată pe Mary.
— Bineînţeles. La trei după amiază voi avea răspunsul.
— Mulţumesc, Mannering. Aş vrea să fac şi eu ceva, dar sunt prea năucit.
Întâmplarea asta m-a îmbătrânit grozav.
— Nu spune asta! Ştiu că e groaznic, dar viaţa e plină cu astfel de lucruri triste.
Slavă Domnului că până acum ai fost cruţat. Henry te va sprijini. Ar fi bine dacă
i-aţi da ceva de lucru, fiindcă el se crede vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat. Nu prea am vreme să văd de alţii, dar… Ar fi bine să vină cu mine la Newton Abbot de unde vom telegrafia. Cred că viaţa lui atârnă de un fir de păr. Au tras la sorţi şi pe urmă a încercat zadarnic toate mijloacele spre a-l hotărî pe Tom să renunţe la ideea lui. Henry este foarte trist şi amărât. Tinereţea învinge totuşi într-un mod minunat grijile sufleteşti sau fizice. Natura îl ajută. Te rog, asculta-mă şi hai jos să mănânci ceva. Dacă se poate ia masa împreună cu toţi. Asta-ţi va mai schimba gândurile.
— Sunt un soldat bătrân, zise Sir Walter, şi nu voi lăsa ca grijile să treacă
înaintea datoriei. Camera aceasta-i blestemată şi ar fi mai bine dacă o vom dărâma.
— Aşteaptă până vom şti despre ce este vorba. Să nu crezi că sunt prea pozitivist spre a nu-ţi înţelege simţirea. De patruzeci de ani de când profesez medicina nu mi s-a întâmplat ceva mai grozav. Din toată inima, sunt alături de voi.
— Ştiu! Voi încerca imediat să mă întremez şi să văd de oaspeţi. Îmi pare rău că
au trebuit să participe la tragedia aceasta.
— Cred că Travers va rămâne aici, căci el îţi va fi de mare mângâiere!
— Nimeni nu mă poate mângâia şi nici n-am să-i rog să rămână aici. Din fericire Henry e aici. Principalul e Mary. Cât de curând, voi pleca cu ea în călătorie şi voi căuta s-o fac să uite.
— O tristă dar necesară obligaţie. Şi-a iubit mult bărbatul şi abia mai târziu îşi va da seama de toată nefericirea ei.
Mannering plecă. Sir Walter o căută pe Mary şi merseră amândoi în odaia mortului. Era foarte calmă şi nu zăbovi mult lângă cadavrul lui Tom.
— Ce frumos e şi ce fericit arată, zise ea, dar ce-am iubit eu nu mai există şi totul s-a sfârşit. Tatăl său dădu din cap.
— Aşa eram şi eu când a murit mama ta.
Apoi ea îngenunche din nou, puse mâna ei într-a mortului şi se rugă. Tatăl său îngenunche şi el lângă ea. Amândoi plângeau în tăcere. Deodată, Mary se ridică.
— Mai uşor mă gândesc la el când nu-l văd, şi nici n-am să mai vin să-l privesc.
Merseră în odaia ei din copilărie şi atunci el îi spuse că-şi va face datoria şi va merge la prânz.
— Ce viteaz eşti, tată! zise ea.
Sir Walter aştepta bătaia gongului, care însă nu se auzi şi se căi de a fi aşteptat în zadar. Masters era prea inteligent, ca să mai sune. Îşi aminti de ceva ce nu-i spusese fiicei sale şi se întoarse.
— Te rog să nu dormi aici, noaptea asta, drăguţo!
— Jane m-a rugat la fel. Am să dorm la ea.
IV
