Septimus May aflase vestea morţii fiului său şi se îndrepta drept spre catafalc, urmat de Mary care-i admira deplina stăpânire de sine. Septimus May era un bărbat înalt, slab, cu părul cărunt, ochi înflăcăraţi şi cu chipul unui martir.

Fanatic al credinţei sale, nu-şi făcuse niciodată prieteni din pricina caracterului său morocănos, şi-a principiilor sale reformatoare. Intrat în preoţie cu hotărârea de a schimba totul, reuşise de a se face respectat de enoriaşii săi, dar nu iubit. Oamenii se temeau de el şi nu agreau criticile sale. Dar nimeni nu-i putea lua credinţa şi-şi păstra cu patimă învăţătura sa. Era convins că bunul şi de toţi iubitorul Dumnezeu veghea destinul fiecăruia şi nimic nu se întâmpla pe pământ fără voia şi ştiinţa sa.

În această siguranţă îl găsise cea mai grozavă lovitură şi singura care ar fi putut să-l zdruncine întrucâtva. În timp ce îngenunche lângă catafalc intonă cu vocea răsunătoare şi tremurătoare o rugăciune care în loc s-o liniştească pe Mary mai rău o tulbura.

Când Mary auzi că majoritatea oaspeţilor plecau a doua zi dimineaţa nu voi să se arate la cină. Îşi petrecu timpul veghind la căpătâiul soțului său. Trăsăturile ciudate ale firii sale nu se dezvăluia lui Sir Walter. Abia după cercetarea judiciară avea să-şi dea seama de adevăratele lui păreri.

Millicent Fayre Michell şi unchiul fură primii care plecară a doua zi dimineaţa.

Fata părea supărată.

— Mary ar fi putut să-mi spună la revedere. Trece prin grele momente, e adevărat, dar am fost destul de compătimitori ca să se nemulţumească.

— Nu te mânia. Supărarea te face egoistă. Cred că doamna Mary ne va scrie şi-şi va exprima părerea de rău.

Când îşi luară rămas bun soţii Travers, Sir Walter apăru în persoană. Doamna Travers se porni pe un plâns isteric şi supus, în mijlocul valului de lacrimi.

— N-o lăsa pe Mary prea mult împreună cu preotul acela. Are ceva care te îndepărtează de el. Am încercat să-i şoptesc câteva cuvinte de consolare, dar m-a repezit ca pe o proastă.

— L-am făcut atent că vorbeşte cu o doamnă, zise Ernst Travers. Evident, durerii unui tată îi este îngăduit orice, dar nu trebuie să se poarte astfel cu oamenii care-l simpatizează. De altfel, însăşi meseria lui…

— Meseria n-are nicio înrâurire asupra manierelor, dragă Ernst. Sunt sute şi mii de temperamente. Nu trebuie să-l condamni pe May. Credinţa sa ar putea mişca munţii din loc.

— A mea la fel, răspunse Travers. Dar poţi fi în acelaşi timp creştin şi politicos.

Credinţa noastră nu-i mai slabă ca a lui pentru că la moartea fiului său am fost şi noi îndureraţi.

— Drum bun, dragii mei, răspunse Sir Walter. Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru felul în care m-aţi îndatorat. Sper că ne vom revedea în curând. Dumnezeu să

vă binecuvânteze.

Examinarea cadavrului nu dădu nicio pricină raţională pentru moartea subită a lui Tom.

Nici cercetarea ulterioară a expertului chimist nu dădu vreun rezultat. Instrucţia

judiciară care avea să înceapă peste câteva zile, nu avea astfel nicio bază. Justiţia dădu o sentinţă care nu se mai pomenise până atunci. Tom May murise „de mâna lui Dumnezeu“.

— Toţi oamenii primesc moartea din mâna lui Dumnezeu, zise Septimus May la sfârșitul cercetărilor. Şi viaţa vine de la Dumnezeu. Dar în cazul acesta mâna lui Dumnezeu a lovit prea grozav, pentru ca totul să se sfârşească aici. Simt că am o mare misiune, Sir Walter şi nimeni nu trebuie să mă împiedice de la îndeplinirea ei.

— Toţi avem o datorie de îndeplinit, şi nimeni nu te va împiedica s-o faci pe a dumitale. Am făcut până acum tot ce trebuia. Am chemat pe unul din cei mai vestiţi detectivi din Anglia, Peter Hardcastle, şi sper că el va dezlega taina.

Preotul dădu negativ din cap.

— Nu vreau să anticipez, dar crede-mă că nici o mie de detectivi nu vor putea dezlega taina morţii fiului meu. Mă voi întoarce după înmormântare. Sunt din ce în ce mai convins că pricina morţii lui nu poate fi stabilită pe cale naturală.

Seara preotul, Sir Walter şi Henry cinară împreună. Henry făcu o rugăminte.

— Unchiule Walter, am impresia că sunt dator lui Tom să petrec noaptea asta în camera cenuşie. Mi-aş da sufletul pentru ca să pot pătrunde misterul.

Dar Sir Walter scutură negativ din cap, iar preotul îşi exprimă dezaprobarea sa:

— Nu vorbi cu atâta uşurinţă. Îţi preţuieşti atât de puţin sufletul încât vrei să-l jertfeşti pentru îndeplinirea unei dorinţe bolnăvicioase? Căci asta e! Taina nu poate fi lămurită în felul acesta.

— Am primit o grămadă de scrisori de la anumiţi oameni care se oferă să

petreacă o noapte în camera cenuşie, zise Sir Walter.

— Curioşii aceştia, care vor să dezlege misterul nu au nimic a face cu moartea fiului meu. Nici ei, nici oficialităţile nu vor reuşi să explice nimic. Am să-ţi spun eu altădată mai multe.

— Oricum nu putem accepta această înspăimântătoare întâmplare, fără să facem nimic! zise Henry.

— Cum aşa? Nu au spus chiar nepricepuţii aceea de la parchet, că Tom a fost luat de mâna lui Dumnezeu. Şi eu vreau o explicaţie şi sunt mai convins ca tine că o voi obţine, dar asta, pentru că ştiu că va fi voia lui Dumnezeu ca să ne-o dea. Nu prin ajutorul ştiinţei sau al justiţiei o voi afla. Numai eu voi şti să găsesc adevărata cale.

După cină, preotul se duse la nora sa. Ea hotărâse să nu asiste la înmormântare, dar preotul nu se dădu bătut, ci căută tot felul de argumente spre a o face să-şi schimbe decizia.

— Trebuie să goleşti paharul până la fund, căci asta este misiunea noastră.

Nimeni nu ştie cât pătimim noi. Ai fost chemată să porţi o grea povară. E de datoria ta ca şi a mea să veghem la mormântul lui Tom.

Misterioasa moarte a ginerelui lui Sir Walter produse mare senzaţie în toate

ziarele din Anglia şi sute de curioşi se îmbulzeau să vadă mortul. Numeroasele aparate fotografice îşi îndreptară lentilele spre convoiul funebru. Mary, sprijinită de Henry şi de Sir Walter se ţinu admirabil, deşi părea cea mai zdrobită dintre toţi.

Pentru aceasta îi ajutase mult atitudinea preotului, care cu toate că asista şi preotul de pe vasul lui Tom, nu îngăduise să ţină altcineva slujba divină. Un număr imens de ofiţeri luase parte la ceremonie, căci căpitanul Tom May fusese foarte mult iubit.

Sicriul fusese înecat în flori şi coroane, iar Septimus May oficie slujba cu glasul limpede şi numai privirea lui tulbure şi faţa întunecată arătau cât suferea. La pogorârea sicriului în cavou, marinarii traseră o salvă, care avu un ecou prelung.

În seara zilei următoare, Septimus May se apropie de chestiunea pe care o anunţase de câteva ori până atunci. Mintea i se liniştise şi acum îşi expuse dorinţa sprijinind-o cu puternice argumente. El nu primi nicio obiecţie şi pentru gazda sa era desigur o uşurare că o personalitate atât de puternică luase totul în mâinile sale.

Doctorul Mannering petrecuse ziua în castel. La cină luă parte şi vicarul din Chadlauds, o rudă îndepărtată a familiei Lennox. Mannering sfătui pe Sir Walter să

plece într-o călătorie împreună cu Mary.

A doua zi dimineaţa, trebuia să sosească Hardcastle. Trimisese vestea că sosirea să nu fie împărtăşită nici vecinilor, nici autorităţilor. De asemenea oamenii de serviciu nu trebuiau să ştie că venirea lui era în legătură cu tragica întâmplare.

Autorităţile locale procedaseră, ca şi în cazul sorei Fonester, la examinarea camerei.

Cercetarea fu însă superficială, căci se ştia că afacerea va fi încredinţată unor capacităţi superioare.

— După plecarea lui Hardcastle, te rog Sir Walter să părăseşti Anglia. Nu trebuie să aştepţi nici măcar raportul. Nimic nu-i mai bun pentru nervii zdruncinaţi decât o călătorie.

— Trebuie să-mi fac datoria şi vom vedea în ce constă. Dacă Hardcastle descoperă ceva, s-ar putea să aibă nevoie de mine. Oricum pot pleca din Chadlauds dacă misterul va fi dezlegat.

Acum începu să vorbească Septimus May şi cuvintele lui îi umplură pe toţi de mirare:

— În sfârșit, daţi-mi vă rog prilejul, să exprim dorinţa mea care-i va permite şi lui Sir Walter să-şi scurteze şederea aici. Ce mai calea-valea: cred că este datoria mea să petrec noaptea în camera cenuşie, şi vă rog să nu-mi puneţi nicio piedică.

Ştiinţa omenească este o nerozie faţă de spiritul divin, şi dorinţa mea nu exprimă