— Dacă Sir Walter doreşte, voi merge desigur. Dar eu, ca toţi cei din echipajul meu, nu prea agreez ceremoniile bisericeşti, deşi preotul nostru este un om foarte raţional.

Între timp, Henry încercase să deschidă uşa camerei cenuşii, dar era încuiată pe dinăuntru. Se auzi gongul sunând pentru masă. Masters, care avea un cult pentru acest instrument, bătu ca de obicei, întâi încet, apoi din ce în ce mai tare şi în sfârşit lăsând să se piardă sunetul de la sine.

Lennox nu auzi niciun zgomot în cameră. Plin de teamă trimise servitorul să-l cheme pe Sir Walter.

— Ce s-a întâmplat? întrebă bătrânul când sosi.

Nepotul său îi împărtăşi temerile sale cu multă prudenţă şi claritate.

— Ai să te superi, dar aseară Tom şi cu mine, am avut o discuţie după ce te-ai dus la culcare. Tom voia să petreacă noaptea în camera cenuşie.

— Dar v-am interzis!

— Ştiu, că nu-i frumos ce-am făcut, dar ardeam amândoi să intrăm şi am tras la sorţi.

— Şi el a câştigat? Unde-i acum?

— Se uită pe fereastră. Am bătut la uşă, am strigat, dar nu răspunde. S-a încuiat înăuntru.

— Ce-ai făcut, Henry? Trebuie să mergem îndată la el. Strigă-l pe Camter. Sau nu! Lasă. Nu spune nimănui nimic, în special lui Mary.

Sir Walter strigă un servitor şi-i spuse să aducă scule. Fred, servitorul, se grăbi să

aducă instrumentele necesare. Era un om inteligent care servise în marină în timpul războiului, şi apoi îşi reluase slujba. Făcu treaba bine, cu atât mai mult cu cât îşi amintea de un caz similar, întâmplat cu zece ani mai înainte, când găsiseră în odaie o femeie moartă. Cine va fi de data asta?

— A fost doar o glumă, zise Henry, spre a şterge reputaţia rea a camerei. Mă tem că-i bolnav sau fără cunoştinţă. A intrat pe la unu noaptea. Eram emoţionat fără

vreun motiv serios şi…

— Taci. Aţi făcut o mare prostie şi trebuia să mă ascultaţi.

— Dă-ne drumul înăuntru, Tom! strigă Sir Walter. Dacă-i o glumă, a durat destul. Trebuie să-ţi vorbesc serios.

Niciun răspuns. În camera cenuşie domnea o linişte de moarte. Servitorul sosi cu cheile, dar lucrul mergea greu. Sir Walter se hotărî să meargă jos spre a nu nelinişti musafirii. Fiica sa observase că se petrece ceva. Nu era neliniştită, dar nu-şi putea explica întârzierea lui Tom. Sir Walter o întâlni pe trepte cu o scrisoare în mână.

— Îl caut pe Tom. A venit o scrisoare de pe vas şi mă tem că trebuie să plece.

— Mary, zise tatăl ei, vino aici o clipă. O duse lângă o fereastră. Trebuie să-ţi aduni toate puterile, fata mea. S-a întâmplat ceva cu Tom. Nu ştiu nimic încă, dar aseară după ce-am plecat, Henry şi Tom au decis ca unul din ei să doarmă în camera cenuşie.

— Tată! A dormit acolo? Şi eu eram în odaia de alături.

— Şi acum e tot acolo. Nu se simte bine. Henry l-a văzut acum cinci minute la fereastră şi părea să fie fără cunoştinţă.

— Lasă-mă la el! strigă ea.

— E mai bine să intru eu întâi. Du-te jos şi cheamă-l pe Ernst. Nu te speria. Nu-i nimic.

Mary era atât de obişnuită să asculte de tatăl ei, încât nu făcu nicio obiecţie.

Într-o clipă se întoarse împreună cu Travers.

— Te rog să vii cu mine în odaie, Ernst. Ginerele meu a dormit aici şi nu răspunde la chemarea noastră. Trebuie să forţăm uşa.

Camter în sfârșit sparse uşa, şi în tăcerea care domnea nu se auzea decât scârţâitul cheii în broască. Camera era plină de soare şi părea să salute intrarea oaspeţilor. Trandafirii roşii de pe tapetul argintiu străluceau în bătaia soarelui.

Pe un scaun lângă pat era sfeşnicul, ceasul şi revolverul. Haina de casă era mototolită şi părea să fi servit drept pernă. Cuvertura era ghemuită la picioarele patului. Tom era în genunchi pe canapeaua de lângă fereastră, întors cu spatele la uşă. Henry încercă s-o reţină pe Mary, dar nu izbuti. Sir Walter se apropie primul de Tom şi-l apucă de braţ. Corpul îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli în braţele celor doi bărbaţi. Travers era să cadă şi el, dar Henry reuşi să-i susţină pe amândoi.

Tom May murise de câteva ceasuri. Faţa era palidă şi gura strânsă. Expresia feţii

nu arăta nici urmă de spaimă, ci doar o uimire extremă. Ochii erau deschişi şi privirea tulbure. Moartea lui Tom nu mai putea fi pusă la îndoială. Nici Mary nu putu tăgădui această siguranţă şi încercând să-l îmbrăţişeze, leşină. Afară se auzeau paşi şi şoapte. Era una din acele tragice situaţii în care fiecare ar vrea să ajute cu ceva.

Sir Walter împărţi ordine şi ceru să fie imediat executate. Apoi împreună cu Travers o duseră pe Mary în camera ei, unde o lăsară în grija lui Jane Bond. Sir Walter pofti apoi pe toată lumea în sufragerie.

— Nu puteţi să faceţi nimic, zise el, doar Vane îmi va ajuta. Ginerele meu a murit. Ce s-a întâmplat veţi afla mai târziu. Am nevoie de Vane fiindcă-i un om voinic. Trebuie să-l…

— Mort! şoptiră invitaţii şi se îmbulziră pe scară. Căpitanul fu dus în camera sa.

Mortul avea o poziţie chinuită dar Masters îi asigură că doctorul va şti să-l îndrepte.

Henry se grăbise spre doctorul Mannering. Îşi luă automobilul şi într-o jumătate de oră amândoi fură înapoi.

Invitaţii a căror adunare se întrerupse atât de brusc, se plimbau şoptind pe terasă.

Încă nu aflaseră niciun amănunt şi mulţi se gândeau dacă nu ar fi mai nimerit să

plece chiar în ziua aceea decât să mai aştepte. De fapt le-ar fi plăcut să plece, dar faptul că era Duminică le îngreuna plecarea. Unii voind să fumeze, se refugiară spre a nu fi observaţi în cuprinsul parcului.

Ernst Travers li se alătură şi le spuse totul. Era de părere ca toţi să-mi amâne plecarea cu o zi.

— Sir Walter se ţine foarte bine şi va prânzi cu noi. Mary e foarte nenorocită, ceea ce e şi firesc. Ce lovitură groaznică. Când te gândești că un om atât de tânăr şi de viguros a trebuit să moară!

— Putem face ceva pentru ei? întrebă Millicent Fayre Michell.

— Nimic. Absolut nimic. Cel mult aş vrea să mergem toţi la biserică. Ne mai trece timpul şi facem o plăcere lui sir Walter.

Propunerea fu primită, căci toţi erau trişti şi amărâţi. Unii erau puţin iritaţi că un astfel de eveniment venise să le tulbure existenţa. Compătimeau pe cei care sufereau, dar se jeleau şi pe ei înşişi. Descopereau că teama devenise corporală şi se mirau de puterea acestui nou sentiment.

— Pare aproape cu neputinţă, zise Felix Fayre Michell.

— E prea îngrozitor. Nu pot să înţeleg, se plânse nepoata sa, care nu se tulbura prea mult pentru alţii şi pentru care întâmplarea avea să formeze o bună istorisire pentru alte saloane. De altfel ea nu cunoştea pe nimeni mai de aproape la Chadlauds unde venise pentru prima dată. Unchiul pomeni şi alte cazuri analoage şi încercă să

arate înţelesul psihic al acestei tragedii. Se ascultau din lipsă de alte ocupaţii. Toţi aveau sentimentul unui gol imens. Toţi păreau că au primit câte o măciucă în cap şi astfel drumul la biserică li se părea singura scăpare. Colonelul Vane îi ajunse şi

merse cu ei. El le dădu noi amănunte, sfârșind prin a spune că pentru el moartea nu mai înseamnă nimic, atât de des o văzuse.

— Suntem atât de străini de această întâmplare, se plânse Miles Handford, mare proprietar şi sportiv.

— Slavă Domnului, răspunse altul.