— Ce-i cu tine, Henry?
— Asta-i convingerea mea, Tom. Ascultă-mă, te rog.
Tom se înroşi uşor, goli paharul şi se ridică.
— Dacă vrei să mă împiedici, ai ales o cale cam ciudată. Asta trebuia spre a-mi întări hotărârea. Dacă simţi într-adevăr vreo urmă de primejdie, atunci precis am să
dorm acolo.
— Cel puţin lasă-mă să-ţi ţin tovărăşie.
— Stafiile nu se arată la doi inşi deodată. Când fac aşa ceva, o fac singur. N-ai decât să-ţi încerci mâine norocul.
Mary doarme alături. Dacă voi zări vreo fantomă medievală, atunci am s-o chem şi pe ea.
— Te rog, Tom fă-mi hatârul acesta.
— Orice, afară de asta. E prea târziu. Nu poţi pretinde din partea mea ca să cedez în ultimul moment presimţirilor tale. Am câştigat şi nu te pot asculta.
— Bun. Am spus tot ce trebuia şi găsesc că eşti cam încăpăţânat. Totuşi nu sunt o babă aşa cum crezi. Îţi place să faci ce vrei. Mi-e indiferent, dar rugămintea mea se adresase unui alt om.
— Să lăsăm asta. Vrei să-mi dai cheia şi revolverul tău? Al meu nu-i aici.
Henry şovăia încă.
— E chestie de onoare, Lennox! spuse căpitanul.
— Mă duc să-ţi aduc revolverul, zise celălalt dându-i cheia.
— Mulţumesc. Dacă te trezeşti mâine înaintea mea să vii să mă cauţi.
— Doream numai să priveşti chestiunea şi din alt punct de vedere, decât strict personal, Tom.
— N-am niciun punct de vedere. Începi să mă plictiseşti, şi pare că nu-ţi dai seama că acum nu-mi mai pot schimba hotărârea.
— Sigur că m-ai jignit. Nici Dumnezeu, nici dracul nu m-ar mai putea face să-mi schimb hotărârea.
Henry nu răspunse şi după plecarea lui Tom stinse lumina.
După o clipă, Henry se întoarse cu revolverul.
— E încărcat?
— Sigur. Ar fi ridicol să-l întrebuinţezi, oricum.
Apoi se îndreptă fiecare spre camera lui.
Mary crezuse că Henry va avea o noapte mult mai liniştita ca a lui, dar acesta nu-şi găsi odihnă. Tom nu era neliniştit, ci mai degrabă enervat. Găsise purtarea lui Henry meschină şi nesportivă. Lennox era un om cu idei moderne, trecut prin experienţa războiului cel mare, şi cu o educaţie foarte aleasă. Totuşi era cu neputinţă ca el să fi spus adevărul şi spaima lui bruscă nu putea fi decât o încercare de a abate pe Tom de la hotărârea sa, după ce Henry pierduse la sorţi. Asta nu era purtarea unui om de cuvânt. Apoi îl nelinişti aluzia la Mary. Totuşi supărarea-i trecu repede şi în curând Henry fu uitat. Îşi îmbrăcă pijamaua, trase haina de casă pe deasupra, luă un sfeşnic, ceasul şi revolverul încărcat şi păşi uşor pe coridorul care ducea la camera cenuşie. Buna dispoziţie îi revenise şi se simţi fericit şi mulţumit.
Intră în cameră, puse sfeşnicul aproape de pat şi încuie uşa. Îşi aruncă haina de casă
pe o pernă, puse în apropiere ceasul şi revolverul şi se lungi în pat. Înainte de a adormi câteva lucruri mărunte-i mai trecură prin minte: o împuşcătură bună, ce va zice Mary când va afla că a dormit în camera cenuşie, când vor vizita vasul lui unde de altfel trebuia să fie chemat din zi în zi, cum tavanul camerei cenuşii dădea impresia neaşteptată a unei cupole, etc.
Era o noapte tăcută, fără lună. Merse la fereastră ca s-o deschidă… Henry Lennox era treaz şi plin de gânduri neliniştitoare. Nu putea să doarmă nici să se smulgă de sub impresia momentului. O clipă se gândi că nu trebuie sa fie îngrijorat.
Făcuse tot ce-i stătea în putinţă, şi în clipa când pierduse la sorţi avusese conştiinţa limpede a unei primejdii ascunse în camera cenuşie, şi de aceea fusese atât de
stăruitor cu Tom.
Prea târziu îşi dădea seama de greşeala sa. Era evident că existenţa unei primejdii să nu facă altceva decât să întărească hotărârea căpitanului. Ore întregi cugetă asupra celor ce va aduce dimineaţa, şi din ce în ce frica lui creştea. Cu toate că nu-şi putea explica, teama lui o simţea devenind din ce în ce mai violentă. Îţi închipui ce s-ar putea întâmpla în cazul că Mary ar păţi ceva, şi în mod ciudat simţi cum i se micşorează neliniştea. În cele din urmă socoti că era datoria sa să se scoale să-l cheme pe unchiul său şi sa-l scoată pe Tom din camera cenuşie, dacă primejdia i se părea atât de evidentă. Ideea i se păru apoi comică. Tom ar fi fost în situaţia unui copil care trebuia pedepsit. Dar ce-ar fi gândit apoi Tom şi Mary despre el? Cu neputinţă să cheme pe cineva. Ar fi trebuit să meargă el însuşi, dar Tom va lua totul în nume de rău.
Întrerupse şirul gândurilor, luă un pahar cu apă, aprinse o ţigară. Încercă să
redevină stăpân pe sine însuşi. Era ora trei. Deschise fereastra şi lăsă înăuntru aerul rece, care în sfârșit îi făcu poftă de somn.
Când se trezi dimineaţa, totul îi apăru schimbat şi spaima de cu seară deveni ridicolă. Se îmbrăcă repede, căci ştia că Tom era totdeauna primul la sculare, şi ieşi pe terasă spre a-l întâlni. Cântări în minte dacă trebuia să se scuze, sau să primească
el scuze. Totul era indiferent acum: principalul era că Tom se găsea teafăr.
III
CAMERA CENUŞIE
Chadlauds fusese clădit într-o vreme când arhitectura engleză suferea mari schimbări. Castelul dovedea prin varietatea podoabelor, începutul unei epoci mai luxoase. Chadlauds fusese o pildă extraordinară prin măreţia de ceea ce putea fi pe acele vremuri o locuinţă particulară. De atunci multe se schimbaseră, dar înfăţişarea generală a castelului îşi păstrase caracterul ei măreţ.
Moşia se întindea pe 50.000 de pogoane de-a lungul unui râu între dealurile din Maldon, hotarul estic al regiunii Dartmoor. Satul avea o mică gară situată cam la vreo cinci mile depărtare de castel. În toată regiunea Devonshire nu exista un parc mai frumos şi peisaje mai încântătoare.
Şi Walter Lennox îşi rânduise moşia în vederea vânătorii pe când tatăl său jertfise mult timp şi bani pentru grădina de flori, în care adunase tot felul de specii rare. Bunicul lui Sir Walter se ocupase mai mult de interiorul casei pe care-l înfrumuseţase cu perseverenţă.
