un lucru foarte interesant, dacă-l iei cum trebuie, de pildă aşa cum se procedează în
societatea spiritistă ai cărui membru sunt.
— Nu pot afirma că avem o nălucă aici, zise Sir Walter. Toate casele vechi au astfel de legende, şi într-o cameră sau într-un coridor sunt lucruri misterioase. Casa aceasta a fost clădită pe vremea Tudorilor şi de atunci mereu mărită şi renovată.
Ultima cameră de pe coridorul cel lung are o reputaţie proastă, deşi cât ştiu eu nimic nu a apărut acolo, nici tatălui nici bunicului meu. E o cameră de dormit, pe care v-o pot arăta dacă doriţi. O întâmplare foarte tristă s-a petrecut acolo acum vreo 12 ani, doi ani după moartea soţiei mele, când Mary era încă un copil.
— Dacă lucrurile astea te întristează atunci mai bine renunţăm, observă Ernst Travers.
— M-au întristat mult pe vremuri, dar acum totul aparţine trecutului şi pot vorbi liniştit. Totuşi trebuie să vă povestesc un fapt întâmplat pe vremea tatălui meu, care nu are nicio legătură cu celălalt fapt dar care aparţine totuşi poveștii, ca să spun astfel. În camera cenuşie s-a întâmplat un caz de moarte. Printr-o pornire nejustificată nu găzduiam niciodată musafiri în acea cameră, care cât îşi amintea tatăl meu servise totdeauna drept cameră de vechituri. Dar cu prilejul unui Crăciun, când casa era plină de invitaţi, sosi o soră a tatei, o femeie curioasă care făcea totdeauna contrariul de ce se putea aştepta. Nu luase niciodată parte la o petrecere în familie, dar acum sosi cu credinţa, că acesta era ultimul ei Crăciun şi că voia să-l petreacă lângă fratele ei, şeful familiei. Puşi în încurcătură de această surpriză, ai casei, după dorinţa expresă a energicei bătrâne hotărâră s-o găzduiască în camera cenuşie. Seara venise la culcare şi a doua zi dimineaţa fu găsită moartă. Tocmai voise să se aşeze în pat când a surprins-o moartea. Mătuşa mea avea 68 de ani, era după o călătorie obositoare şi în plus cinase mai mult decât copios. Camerista era în afară de orice bănuială şi doctorul nu văzu nimic extraordinar în această moarte subită. Acum 12 ani, Mary căpătase o aprindere la plămâni, şi ne trebuia urgent o îngrijitoare, căci bona ei, Jane Bond, care şi acum mai trăieşte la noi, nu putea veghea zi şi noapte. Astfel sosi la Chadlauds, „Sora Fonester“. Era slăbuţă dar vrednică şi simpatică. Voia să aibă odaia de dormit cât mai aproape de cea a pacientei, de aceea refuză camera ce i-o dădusem.
— De ce nu alături? întrebase arătând camera cenuşie. La spusele mele că odaia avea o reputaţie proastă întrebă: Cum are reputaţie proastă? Nu e sănătoasă?
I-am spus că se zice că odaia are o influenţă rea, şi că are strigoi. Nimeni n-a văzut nici n-a auzit ceva, dar eu nu-mi luam răspunderea de a găzdui acolo pe cineva fără a-l încunoştiinţa despre reputaţia camerei.
— Nu mă tem de stafii, Sir Walter, râse ea, şi ţin neapărat să rămân în camera asta. Trebuie să fiu cât mai aproape de camera pacientului.
Servitorii fură anunţaţi şi aranjară camera care de fapt este foarte drăguţă. Totuşi eu aveam un sentiment neplăcut pe care însă l-am subordonat grijii pentru Mary, precum şi dispreţului făţiş, pe care Sora Fonester îl arăta pentru superstiţiile mele.
Odaia cenuşie este o cameră mare, comodă, cu o fereastră spre răsărit. Sora era încântată şi continuă să glumească asupra temerilor mele.
— Sper că după plecarea mea, nu veţi mai spune că odaia aceasta e umblată, zise ea.
Mary se simţise de la început atrasă către ea şi prezenţa sorei părea să-i facă bine.
Cum eu nu mă depărtam de patul fetiţei, mi-am putut da seama de îndemânarea sorei Fonester.
Spre seară copilul adormise şi Jane Bond trebuia să preia veghea de la opt înainte. Sora se retrase şi dădu porunca să fie trezită la şapte dimineaţa, şi chiar mai devreme dacă ar fi fost nevoie. Am mers la culcare târziu, pe la orele două noaptea şi nu m-am trezit decât la glasul servitorului, ale cărui spuse mă făcură îndată să sar din pat. Sora Fonester fusese trezită la şapte fără să dea vreun răspuns. Uşa era zăvorită pe dinăuntru şi camerista nu putuse intra. Menajera şi Jane Bond strigară şi fără a obţine vreun răspuns. Atunci au venit la mine.
Am dispus ca să se forţeze uşa. Între timp sosi doctorul Mannering, cel care a fost azi la vânătoare cu noi, şi care îngrijea de Mary. Îi povestii ce se întâmplase.
Vizită întâi fetița, apoi se întoarse tocmai când reuşisem să forţăm uşa. Mannering şi menajera, d-na Forbes, intrară în camera, iar noi ceilalţi râmaserăm afară.
Doctorul mă chemă înăuntru, Sora Fonester zăcea în pat şi părea trează deşi dormea somnul de moarte. Ochii erau ficşi, dar corpul se răcise de mult. Mannering declară că moartea survenise de câteva ore. Afară de o paloare firească de altfel, nu era niciun alt semn de moarte. Expresia feţei arăta uimire, dar mie mi se păru că
arăta chiar aşa cum fusese în clipa când îmi urase noapte bună.
În odaie toate erau la locul lor. Fereastra era deschisă, perdelele trase şi lumina soarelui inunda camera. Biata fiinţă murise fără niciun zgomot, căci în liniştea nopţii, Jane Bond ar fi auzit orice sunet suspect. Nu-mi venea să cred că ne aflam în faţa unui cadavru, dar trebuii să mă obişnuiesc cu această idee, căci toate încercările de reînsufleţire rămaseră fără rezultat. Evident că au avut loc cercetări şi Mannering a chemat un prieten din Plymouth care le-a condus. Raportul care rezultă, contribui la mărirea tainei căci nicio cauză naturală nu putea explica moartea. Viaţa părăsise corpul acela fără vreo pricină vizibilă. Nu era nici urmă de otravă, iar informaţiile luate arătau că fusese mult iubită de colegele ei. În zadar căutară doctorii o cauză
ştiinţifică a morţii ei. Doctorul Mordered din Plymouth era neliniştit după cum mi-a povestit mai târziu Mannering. Ştiinţa se izbeşte deseori de cazuri care o depăşesc, dar se preface a le ignora. Nu vede în ele decât o limitare a raţiunii umane şi uită că
suntem înconjuraţi de taine ca de un vestmânt şi că zilnic suntem împrejmuiţi de apariţii necunoscute pe care noi oamenii nu le putem explica.
Rudele sorei Fonester, mama şi o soră, sosiră la înmormântare care avu loc lângă
cavoul familiei noastre. Şi astăzi Mary are grijă de acest mormânt, deşi pentru ea totul nu mai reprezintă decât un simplu nume, afară de amintirea glasului gingaş şi
blând al îngrijitoarei.
Sir Walter rămase gânditor şi zăbovi o clipă. Toţi tăcură, până când el începu din nou.
— Asta-i povestea camerei cu sfafii, cât o ştie generaţia noastră. Nu se ştie ce s-a întâmplat mai înainte. Tata nu avea decât amintiri confuze cărora de altfel nu le dădea niciun fel de importanţă. Dar după o întâmplare atât de curioasă şi de tragică, înţelegeţi de ce nu mai există pentru mine această odaie şi de ce nu las musafirii înăuntru.
— Tu pui într-adevăr în legătură odaia cu moartea sorei, Walter? întrebă
Travers.
— De fapt, nu, Ernst. Mai ales pentru ce nu cred ca Dumnezeu să îngăduie unui duh rău să aibă putere asupra oamenilor şi să-i nimicească fără niciun motiv.
Cauzele morţii sorei Fonester depăşesc înţelegerea noastră. Dar de ce să ne închipuim astfel de lucru imposibil? Şi acum mai cred că o examinare mai amănunţită a cadavrului ar fi dat la iveală o cauză naturală a morţii. Ştiinţa mai greşeşte însă de multe ori.
— Credeţi că a fost o moarte naturală şi că medicii n-au ştiut să găsească
pricina? făcu Vane.
— Asta-i părerea mea. Fireşte nu i-am spus-o lui Mannering. Dar la ce concluzie ar putea ajunge un om raţional? Se înţelege că nu tăgăduiesc orice supranatural, dar e o slăbiciune să explicăm toate în felul acesta.
— Crezi că stafiile sunt legate de un anumit loc? repeta Fayre Michell întrebarea sa.
— Nicidecum. E o prostie să crezi că spiritul unui om rămâne legat de locurile care i-au fost mai dragi în viaţă! Să fim raţionali, Felix. Dumnezeu care ne-a dăruit raţiunea nu poate fi atât de iraţional.
— Nimeni nu poate totuşi tăgădui că există multe lucruri ciudate a căror cauză
scapă puterii minţii omeneşti, se amestecă Travers.
— Asta este şi de aceea am încuiat camera cenuşie şi am şters-o din numărul odăilor mele. Actualmente e plină cu vechituri şi cu tablouri de familie, care ar fi trebuit arse până acum dar cine ştie, poate că vor fi din nou folosite.
— În orice caz nu de mine, răspunse Henry Lennox. Nu ţin nici eu la ele, căci n-au nicio valoare artistică.
