ştiinţifică a morţii ei. Doctorul Mordered din Plymouth era neliniştit după cum mi-a povestit mai târziu Mannering. Ştiinţa se izbeşte deseori de cazuri care o depăşesc, dar se preface a le ignora. Nu vede în ele decât o limitare a raţiunii umane şi uită că

suntem înconjuraţi de taine ca de un vestmânt şi că zilnic suntem împrejmuiţi de apariţii necunoscute pe care noi oamenii nu le putem explica.

Rudele sorei Fonester, mama şi o soră, sosiră la înmormântare care avu loc lângă

cavoul familiei noastre. Şi astăzi Mary are grijă de acest mormânt, deşi pentru ea totul nu mai reprezintă decât un simplu nume, afară de amintirea glasului gingaş şi

blând al îngrijitoarei.

Sir Walter rămase gânditor şi zăbovi o clipă. Toţi tăcură, până când el începu din nou.

— Asta-i povestea camerei cu sfafii, cât o ştie generaţia noastră. Nu se ştie ce s-a întâmplat mai înainte. Tata nu avea decât amintiri confuze cărora de altfel nu le dădea niciun fel de importanţă. Dar după o întâmplare atât de curioasă şi de tragică, înţelegeţi de ce nu mai există pentru mine această odaie şi de ce nu las musafirii înăuntru.

— Tu pui într-adevăr în legătură odaia cu moartea sorei, Walter? întrebă

Travers.

— De fapt, nu, Ernst. Mai ales pentru ce nu cred ca Dumnezeu să îngăduie unui duh rău să aibă putere asupra oamenilor şi să-i nimicească fără niciun motiv.

Cauzele morţii sorei Fonester depăşesc înţelegerea noastră. Dar de ce să ne închipuim astfel de lucru imposibil? Şi acum mai cred că o examinare mai amănunţită a cadavrului ar fi dat la iveală o cauză naturală a morţii. Ştiinţa mai greşeşte însă de multe ori.

— Credeţi că a fost o moarte naturală şi că medicii n-au ştiut să găsească

pricina? făcu Vane.

— Asta-i părerea mea. Fireşte nu i-am spus-o lui Mannering. Dar la ce concluzie ar putea ajunge un om raţional? Se înţelege că nu tăgăduiesc orice supranatural, dar e o slăbiciune să explicăm toate în felul acesta.

— Crezi că stafiile sunt legate de un anumit loc? repeta Fayre Michell întrebarea sa.

— Nicidecum. E o prostie să crezi că spiritul unui om rămâne legat de locurile care i-au fost mai dragi în viaţă! Să fim raţionali, Felix. Dumnezeu care ne-a dăruit raţiunea nu poate fi atât de iraţional.

— Nimeni nu poate totuşi tăgădui că există multe lucruri ciudate a căror cauză

scapă puterii minţii omeneşti, se amestecă Travers.

— Asta este şi de aceea am încuiat camera cenuşie şi am şters-o din numărul odăilor mele. Actualmente e plină cu vechituri şi cu tablouri de familie, care ar fi trebuit arse până acum dar cine ştie, poate că vor fi din nou folosite.

— În orice caz nu de mine, răspunse Henry Lennox. Nu ţin nici eu la ele, căci n-au nicio valoare artistică.

— Arată-ne odaia, tată, zise May. Mary m-a dus odată acolo şi mi s-a părut că-i cea mai frumoasă din tot castelul.

— E adevărat, zise Henry. Mary crede că ar trebui să-i spunem nu camera cenuşie, ci camera roză.

— Cine vrea, să poftească, spuse Sir Walter. O vom vedea în drum spre camerele noastre. Ia cheia Henry. Vezi că e în biroul meu şi are o tăbliţă cu inscripţia: „Camera cenuşie“.

II

PROBA

Ernst Travers, Felix Fayre Michell, Tom May şi colonelul Vane urmară pe Sir Walter pe coridorul care ţinea cât castelul, de-a lungul camerelor de dormit.

Merseră până la capăt, unde Sir Walter luă o lanternă care spânzura în faţa uşii.

— Nu-i lumină în această cameră, explică el, deşi eu am instalat şi aici lumina electrică. Tata însă s-a împotrivit.

Henry aduse cheia, uşa se deschise şi lumina năvăli înăuntru. Camera avea tavanul sculptat şi pereţi tapetaţi în culoarea argintului, cu trandafiri mari roşii. O

fereastră mare se deschidea spre răsărit şi una mai mică spre sud. Sub fereastra cea mare era o bancă sculptată, pe peretele opus era un cămin, câteva scaune de asemenea sculptate şi într-un colţ o duzină de tablouri îngrămădite unul peste altul.

Două scrinuri masive şi un lavoar frumos completau mobilierul. Un pat sculptat, baldachin spaniol, se afla în mijloc. Podeaua era acoperită cu un covor gros cenuşiu, iar pe unul din scrinuri se găsea o statuetă înfăţişând panoul lui Praxiteles. Camera făcea o impresie foarte agreabilă. Nimic întunecat sau misterios nu părea să se ascundă acolo.

— Vă puteţi închipui o încăpere mai fermecătoare? zise Fayre Michell.

— Walter, de ce ascunzi aici atâtea lucruri frumoase? Trebuie să fie şi foarte valoroase în acelaşi timp, făcu la rândul său Travers.

— Asta mi-am spus şi eu de multe ori, răspunse proprietarul. De fapt sunt foarte preţioase. Lordul Bulsover mi-a oferit o mie de lire sterline pentru aceste două

scaune, dar nu socotesc frumos să vând ceea ce am moştenit. Bunicul meu avea o pasiune pentru mobile şi obişnuia să colecţioneze antichităţi de pe continent, în special din Spania.

— Zău, e păcat să ţii încuiate atâtea lucruri frumoase, unchiule, zise Henry.

Mary ar lua bucuroasă câteva din ele.

— Ai să faci ce vrei când vei fi capul familiei. Atunci vei putea să arunci şi coarnele, pieile şi armele mele, pe care ştiu că nu le poţi suferi. Ai răbdare, Henry.

Şi acum să mergem la culcare. E aproape miezul nopţii.

Tom îi aminti scopul vizitei lor.

— E nemaiauzit să creezi o astfel de reputaţie celei mai frumoase camere, şi apoi

să încui, zise el. Tată, tu te-ai obişnuit cu ideea asta, deşi ştii că totul e o prostiei. Lui Mary îi place foarte mult camera asta. Îţi fac o propunere. Lasă-mă să dorm aici noaptea asta şi dacă mâine sunt teafăr, poţi s-o foloseşti din nou fără teamă. Tu singur ai spus că nu crezi să poată face vreun rău cuiva. Lasă-mă să dorm aici.

— Nu, Tom, în niciun caz, refuză Sir Walter. E prea târziu ca să-ţi mai argumentez, dar nu mi-ar plăcea aşa ceva. Apoi părăsi camera urmat de ceilalţi.

Henry puse lanterna la loc şi primi de la unchiul său cheia.

— Du-o în biroul meu. Nu vreau să mai cobor pentru atâta lucru. Toţi se îndreptară spre camerele lor afară de Lennox şi May, care coborau tăcuţi scările.

Când ajunseră destul de departe spre a nu fi auzit, Henry începu:

— Ascultă, Tom, mi-ai dat o idee. Am să înnoptez în camera cenuşie. Mâine voi povesti totul unchiului şi vom spulbera orice superstiţie.

— Foarte bine, amice, numai că trebuie să schimbi puţin planul. Eu am să dorm acolo pentru că eu am avut primul ideea asta.

— Nu se poate. Nu ţi-am dat voie.

— Eu n-am auzit, nimic.