decât voinţa lui Dumnezeu, aşa cum mi s-a relevat în cursul numeroaselor mele rugăciuni. Sunt departe de a crede că totul s-a întâmplat după voinţa Atotputernicului. Dumnezeu ajută însă pe aceia care se ajută singuri şi eu datoresc fiului meu, Sir Walter, aşa cum dumneata eşti dator faţă de fiica dumitale, să încerc ceea ce voinţa cerească mi-a prescris.

În primele clipe toţi fură ca loviţi de trăznet. Sute de obiecţii stăteau pe buzele lui

Sir Walter şi doar vicarul Prodgers, un bărbat înalt, slab dar energic, era tot atât de vrăjit de credinţa sălbatică ce transpira din propunerea preotului, pe cât erau ceilalţi de înspăimântaţi.

— Nimeni nu ia mai în serios ca mine, datoriile pe care le avem faţă de vii şi de morţi, zise Sir Walter. Mâine vine aici un om celebru şi dacă ai ceva de spus, te rog să vorbeşti.

— Nu-mi trebuie ajutoare înarmate şi cunoştinţe criminalistice. Eu mă ajut singur şi puterea mea e mai mare decât a oricui, Sir Walter. Voi petrece noaptea în camera cenuşie şi nu plec din Chadlauds până nu aduc la îndeplinire această

hotărâre. Eu nu posed nimic din prevederea şi ştiinţa omenească. Puterea mea este în Dumnezeu pe care-l slujesc încă din tinereţe. N-am nici cea mai uşoară îndoială

sau teamă. Mă încred numai în Dumnezeu, care a trimis această amărăciune pe capul nostru, şi sunt cel mai puţin în măsură de a cădea pradă duhului necunoscut care se ascunde aici. A venit vremea ca să luptăm cu el în numele Domnului şi să-ţi liberăm casa de el, odată pentru totdeauna. Duhul rău se va supune puterii celui Prea înalt, care va lucra prin mâna slăbănoagă a sclavului său.

— Credeţi că moartea fiului dumneavoastră se datoreşte unor cauze supranaturale? întrebă doctorul.

— Cum ar putea să fie altfel? Şi cum poţi întreba aşa ceva? Ştiinţa a vorbit, sau mai bine spus, a amuţit. Nicio putere naturală nu a lucrat aici. A murit fără vreun motiv vizibil. Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu putea lua viaţa a mii de oameni cu o singură suflare, cum să nu poată azi stinge viaţa unui singur om, sau chema la sine pe un trimis al său? Cred în duhuri bune sau rele, cum cred în Sfânta Scriptură. Oricât aţi fi de tari, Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Eu jelesc pe fiul meu numai din pricina dragostei oarbe ce i-o port, dar ştiu că Dumnezeu l-a luat de pe lume în vederea altor scopuri mai înalte. Poate ca un motiv ar fi acesta de a afla care este taina camerei cenuşii. Poate că nu duhul divin este legat de camera aceasta şi nu se poate elibera decât prin ajutorul lui Dumnezeu.

— Preţuiesc credinţa lui May, şi cred că dacă orice cauze naturale vor fi tăgăduite, atunci niciunul din tagma noastră nu ar trebui să se teamă să doarmă în camera cenuşie.

— Bine spus, aprobă May.

— Dar n-am terminat, continuă Prodgers. E cu neputinţă să împărtăşim părerea dumitale. Aparenţele sunt împotrivă. De două ori s-a întâmplat acelaşi lucru şi de fiecare dată o viaţă tânără s-a stins din aceleaşi necunoscute motive. Asta nu presupune că ştiinţa nu ar fi în stare să le găsească. Noi n-avem cunoştinţe chimice speciale, şi vă rog să amânaţi hotărârea dumneavoastră până la sfârşitul cercetărilor pe care le va întreprinde faimosul detectiv. Asta-i raţional şi raţiunea este tot de la Dumnezeu, evident, deseori rău întrebuinţat, dar în general e un dar care ajută

religia şi progresul omenirii.

— Raţiunea, se împotrivi Septimus May, nu-i slujitoare credinţei, ci este cel mai înverşunat duşman al ei. Ceea ce metafizica numeşte intuiţie, iar eu glasul Domnului, unii spun clar, că fiul meu nu a murit de o moarte naturală. E de presupus că o putere răuvoitoare s-a liberat în noaptea când a murit Tom şi această

putere vreau eu s-o îngenunchez, punând viaţa mea la dispoziţia Atotputernicului.

El nu putea concepe cum se pot împotrivi nişte creştini planului său şi se necăjea pe Sir Walter care voia să-l împiedice. Cum nu se puteau înţelege, Henry făcu o propunere.

— De ce numai unul să facă această probă? Şi eu am cerut ca să-mi fie permis a încerca răzbunarea lui Tom.

— Te rog nu întrebuinţa acest cuvânt, zise Prodgers.

— Şi eu simt o pornire tot atât de puternică, precum tatăl lui Tom. Acesta mi-ar fi admis cu siguranţă. Pot să jur că nu a fost nicio luptă. El sta la fereastră şi atacul s-a produs din spate.

— N-a fost niciun atac, Henry, zise Sir Walter.

— Moartea e un atac, unchiule, cel mai grozav ce se poate năpusti asupra unui om. Te rog să-mi îngădui să stau împreună cu Mr. May. El se va ruga, iar eu voi veghea.

— Dumneata introduci tocmai elementul de care trebuie să mă feresc mai mult, obiectă preotul. Prevederea omenească şi armele omeneşti nu vor face decât să mă

stingherească.

Plin de tulburare, May strigă:

— De ne-ar da Dumnezeu un semn!

— Eşti tulburat, zise Sir Walter după o scurtă tăcere în care nimic nu se întâmplă, şi nu ştii ce spui. Mâine vor începe cercetările pe care le cred necesare şi pe care lumea întreagă are dreptul să le ceară. Dacă nicio dezlegare nu se va ivi, atunci sunt gata să iau în consideraţie propunerile dumitale şi sunt sigur că toţi oamenii cu frica-n Dumnezeu, se vor ruga împreună cu dumneata.

— Credinţa dumitale, e slabă? răspunse May, şi plecă zicându-le noapte bună.

— E foarte enervat, zise Mannering. Ar trebui să fie sub pază, atât camera cât şi el.

După ce plecară toţi, Sir Walter urcă treptele împreună cu nepotul său şi amândoi se opriră o clipă în faţa camerei cenuşi. De când cu nenorocirea uşa rămăsese larg deschisă şi înăuntru ardea o lampă puternică. Nimeni n-avea voie să

intre în cameră, afară de Sir Walter şi Henry.

— Am cuvântul tău de onoare că nu intri în cameră în noaptea asta zise Sir Walter. Starea preotului este în aşa fel încât trebuie să-i dau dreptate lui Mannering.

Nu cumva să întreprindă May ceva din proprie iniţiativă, de aceea te rog să-l observi. Dacă vine te rog să mă chemi îndată. Mă gândeam să spun lui Countes şi Masters să te ajute dar asta va da loc la prea multe comentarii.

— Nu, nu. Am eu grijă de el, fii liniştit. Cred că va fi foarte obosit şi va adormi repede.

— Asta-i şi părerea mea. Îmi pare rău că nu te pot ajuta dar sunt extrem de obosit. Se despărţiră şi Henry se duse în partea de apus a castelului unde era găzduit May. De-abia la răsăritul soarelui, May se duse în camera lui. Veghea lui fusese inutilă căci Septimus May nu dăduse niciun semn de viaţă toată noaptea.

V

PUTERI INVIZIBILE

Peter Hardcastle sosi la Chadlauds pe la orele zece dimineaţa din Paddington. De la Newton Abbot sosi cu automobilul. Detectivul avea în urma sa o viaţă încărcată

şi încununată de succes. Mijloacele teatrale extraordinare pe cam le întrebuinţa pentru scopurile sale, şi fantasticul meseriei sale îl făcuse eroul tuturor sufletelor romantice. Toate femeile erau amorezate de el şi s-ar fi putut căsători şi retrage în viaţa particulară oricând.

Totuşi nu avea timp pentru femei căci nu-şi iubea decât meseria. Munca sa care-l punea în contact cu latura întunecoasă a societăţii făcuse din el un cinic. Totdeauna fusese nevoit să se bazeze numai pe propriile sale puteri şi conştiinţa iscusinţii sale unită cu o nezdruncinată îndărătnicie şi cu dedicare totală „artei“ sale, cum o numea el, îl făcuseră în douăzeci de ani o celebritate mondială. Tatăl său avusese o mică

prăvălie iar mama sa ţinuse un restaurant.

În serviciul statului, Peter Hardcastle ajunsese la vârsta de 40 de ani, dar acum voia să plece de la Scotland Yard şi sa lucreze ca detectiv particular. Misterul din Uradlach era ultima sa însărcinare oficială.

Cazul, ale cărui amănunte le cunoştea foarte bine îl interesa şi ştia că pricinuise o senzaţie mondială. Ca om de afaceri îşi dădu seama ce va însemna pentru viitoarea lui practică dezlegarea unei astfel de taine. De la început se văzu ce poziţie luase în faţa lucrurilor şi Sir Walter, asupra căruia vorbele preotului făcuseră o impresie mult mai adâncă decât el însuşi îşi îngăduie să vadă, se găsi în faţa unei concepţii cu totul opuse.

Hardcastle nu dovedea nici urmă de superstiţie. După dorinţa lui nimeni nu ştia cine se ascundea sub titlul de „prietenul lui Sir Walter“. Peter era un mare actor.

Venit în atingere cu toate straturile societăţii, putea, graţie darului sau de imitaţie să

pară ca exterior şi intelect din orice clasă socială ar fi vrut. Credea că poate imita nu numai formele exterioare ale mediului înconjurător dar însăşi mentalitatea respectivă.

Hardcastle nu era prea înalt, avea părul blond, şi o figură cu expresia feminină.

Avea ochi cenuşii, buzele foarte subţiri iar când vorbea lăsa să se vadă două şiruri de dinţi puternici. Faţa sa incoloră n-ar fi izbit pe nimeni. De altfel acesta era însăşi

scopul său, în vederea căruia învăţase arta de a se grima şi de a-şi schimba timbrul vocii.

Sir Walter fu surprins de mutra comună a lui Hardcastle şi de tinereţea sa. El îşi închipuise cu totul altfel pe celebrul detectiv şi felul de a vorbi lui Hardcastle, măsurat şi rece ca şi înfăţişarea lui mediocră, îl duceau mult în eroare.

Totuşi Sir Walter observă că are de a face cu un om care nu se subestimează.