— Oricum nu putem accepta această înspăimântătoare întâmplare, fără să facem nimic! zise Henry.
— Cum aşa? Nu au spus chiar nepricepuţii aceea de la parchet, că Tom a fost luat de mâna lui Dumnezeu. Şi eu vreau o explicaţie şi sunt mai convins ca tine că o voi obţine, dar asta, pentru că ştiu că va fi voia lui Dumnezeu ca să ne-o dea. Nu prin ajutorul ştiinţei sau al justiţiei o voi afla. Numai eu voi şti să găsesc adevărata cale.
După cină, preotul se duse la nora sa. Ea hotărâse să nu asiste la înmormântare, dar preotul nu se dădu bătut, ci căută tot felul de argumente spre a o face să-şi schimbe decizia.
— Trebuie să goleşti paharul până la fund, căci asta este misiunea noastră.
Nimeni nu ştie cât pătimim noi. Ai fost chemată să porţi o grea povară. E de datoria ta ca şi a mea să veghem la mormântul lui Tom.
Misterioasa moarte a ginerelui lui Sir Walter produse mare senzaţie în toate
ziarele din Anglia şi sute de curioşi se îmbulzeau să vadă mortul. Numeroasele aparate fotografice îşi îndreptară lentilele spre convoiul funebru. Mary, sprijinită de Henry şi de Sir Walter se ţinu admirabil, deşi părea cea mai zdrobită dintre toţi.
Pentru aceasta îi ajutase mult atitudinea preotului, care cu toate că asista şi preotul de pe vasul lui Tom, nu îngăduise să ţină altcineva slujba divină. Un număr imens de ofiţeri luase parte la ceremonie, căci căpitanul Tom May fusese foarte mult iubit.
Sicriul fusese înecat în flori şi coroane, iar Septimus May oficie slujba cu glasul limpede şi numai privirea lui tulbure şi faţa întunecată arătau cât suferea. La pogorârea sicriului în cavou, marinarii traseră o salvă, care avu un ecou prelung.
În seara zilei următoare, Septimus May se apropie de chestiunea pe care o anunţase de câteva ori până atunci. Mintea i se liniştise şi acum îşi expuse dorinţa sprijinind-o cu puternice argumente. El nu primi nicio obiecţie şi pentru gazda sa era desigur o uşurare că o personalitate atât de puternică luase totul în mâinile sale.
Doctorul Mannering petrecuse ziua în castel. La cină luă parte şi vicarul din Chadlauds, o rudă îndepărtată a familiei Lennox. Mannering sfătui pe Sir Walter să
plece într-o călătorie împreună cu Mary.
A doua zi dimineaţa, trebuia să sosească Hardcastle. Trimisese vestea că sosirea să nu fie împărtăşită nici vecinilor, nici autorităţilor. De asemenea oamenii de serviciu nu trebuiau să ştie că venirea lui era în legătură cu tragica întâmplare.
Autorităţile locale procedaseră, ca şi în cazul sorei Fonester, la examinarea camerei.
Cercetarea fu însă superficială, căci se ştia că afacerea va fi încredinţată unor capacităţi superioare.
— După plecarea lui Hardcastle, te rog Sir Walter să părăseşti Anglia. Nu trebuie să aştepţi nici măcar raportul. Nimic nu-i mai bun pentru nervii zdruncinaţi decât o călătorie.
— Trebuie să-mi fac datoria şi vom vedea în ce constă. Dacă Hardcastle descoperă ceva, s-ar putea să aibă nevoie de mine. Oricum pot pleca din Chadlauds dacă misterul va fi dezlegat.
Acum începu să vorbească Septimus May şi cuvintele lui îi umplură pe toţi de mirare:
— În sfârșit, daţi-mi vă rog prilejul, să exprim dorinţa mea care-i va permite şi lui Sir Walter să-şi scurteze şederea aici. Ce mai calea-valea: cred că este datoria mea să petrec noaptea în camera cenuşie, şi vă rog să nu-mi puneţi nicio piedică.
Ştiinţa omenească este o nerozie faţă de spiritul divin, şi dorinţa mea nu exprimă
decât voinţa lui Dumnezeu, aşa cum mi s-a relevat în cursul numeroaselor mele rugăciuni. Sunt departe de a crede că totul s-a întâmplat după voinţa Atotputernicului. Dumnezeu ajută însă pe aceia care se ajută singuri şi eu datoresc fiului meu, Sir Walter, aşa cum dumneata eşti dator faţă de fiica dumitale, să încerc ceea ce voinţa cerească mi-a prescris.
În primele clipe toţi fură ca loviţi de trăznet. Sute de obiecţii stăteau pe buzele lui
Sir Walter şi doar vicarul Prodgers, un bărbat înalt, slab dar energic, era tot atât de vrăjit de credinţa sălbatică ce transpira din propunerea preotului, pe cât erau ceilalţi de înspăimântaţi.
— Nimeni nu ia mai în serios ca mine, datoriile pe care le avem faţă de vii şi de morţi, zise Sir Walter. Mâine vine aici un om celebru şi dacă ai ceva de spus, te rog să vorbeşti.
— Nu-mi trebuie ajutoare înarmate şi cunoştinţe criminalistice. Eu mă ajut singur şi puterea mea e mai mare decât a oricui, Sir Walter. Voi petrece noaptea în camera cenuşie şi nu plec din Chadlauds până nu aduc la îndeplinire această
hotărâre. Eu nu posed nimic din prevederea şi ştiinţa omenească. Puterea mea este în Dumnezeu pe care-l slujesc încă din tinereţe. N-am nici cea mai uşoară îndoială
sau teamă. Mă încred numai în Dumnezeu, care a trimis această amărăciune pe capul nostru, şi sunt cel mai puţin în măsură de a cădea pradă duhului necunoscut care se ascunde aici. A venit vremea ca să luptăm cu el în numele Domnului şi să-ţi liberăm casa de el, odată pentru totdeauna. Duhul rău se va supune puterii celui Prea înalt, care va lucra prin mâna slăbănoagă a sclavului său.
— Credeţi că moartea fiului dumneavoastră se datoreşte unor cauze supranaturale? întrebă doctorul.
— Cum ar putea să fie altfel? Şi cum poţi întreba aşa ceva? Ştiinţa a vorbit, sau mai bine spus, a amuţit. Nicio putere naturală nu a lucrat aici. A murit fără vreun motiv vizibil. Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu putea lua viaţa a mii de oameni cu o singură suflare, cum să nu poată azi stinge viaţa unui singur om, sau chema la sine pe un trimis al său? Cred în duhuri bune sau rele, cum cred în Sfânta Scriptură. Oricât aţi fi de tari, Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Eu jelesc pe fiul meu numai din pricina dragostei oarbe ce i-o port, dar ştiu că Dumnezeu l-a luat de pe lume în vederea altor scopuri mai înalte. Poate ca un motiv ar fi acesta de a afla care este taina camerei cenuşii. Poate că nu duhul divin este legat de camera aceasta şi nu se poate elibera decât prin ajutorul lui Dumnezeu.
— Preţuiesc credinţa lui May, şi cred că dacă orice cauze naturale vor fi tăgăduite, atunci niciunul din tagma noastră nu ar trebui să se teamă să doarmă în camera cenuşie.
— Bine spus, aprobă May.
— Dar n-am terminat, continuă Prodgers. E cu neputinţă să împărtăşim părerea dumitale. Aparenţele sunt împotrivă. De două ori s-a întâmplat acelaşi lucru şi de fiecare dată o viaţă tânără s-a stins din aceleaşi necunoscute motive. Asta nu presupune că ştiinţa nu ar fi în stare să le găsească. Noi n-avem cunoştinţe chimice speciale, şi vă rog să amânaţi hotărârea dumneavoastră până la sfârşitul cercetărilor pe care le va întreprinde faimosul detectiv. Asta-i raţional şi raţiunea este tot de la Dumnezeu, evident, deseori rău întrebuinţat, dar în general e un dar care ajută
religia şi progresul omenirii.
— Raţiunea, se împotrivi Septimus May, nu-i slujitoare credinţei, ci este cel mai înverşunat duşman al ei. Ceea ce metafizica numeşte intuiţie, iar eu glasul Domnului, unii spun clar, că fiul meu nu a murit de o moarte naturală. E de presupus că o putere răuvoitoare s-a liberat în noaptea când a murit Tom şi această
putere vreau eu s-o îngenunchez, punând viaţa mea la dispoziţia Atotputernicului.
El nu putea concepe cum se pot împotrivi nişte creştini planului său şi se necăjea pe Sir Walter care voia să-l împiedice. Cum nu se puteau înţelege, Henry făcu o propunere.
— De ce numai unul să facă această probă? Şi eu am cerut ca să-mi fie permis a încerca răzbunarea lui Tom.
— Te rog nu întrebuinţa acest cuvânt, zise Prodgers.
— Şi eu simt o pornire tot atât de puternică, precum tatăl lui Tom. Acesta mi-ar fi admis cu siguranţă. Pot să jur că nu a fost nicio luptă. El sta la fereastră şi atacul s-a produs din spate.
— N-a fost niciun atac, Henry, zise Sir Walter.
