— Vă va spune bucuroasă tot ce ştie! răspunse Sir Walter şi amândoi se îndreptară spre camera cenuşie.
— Nu prea face impresia că-i frecventată de stafii, exclama Hardcastle când pătrunse în frumoasa odaie, în care soarele se răsfăţa în voie.
— Nu s-a schimbat nimic de-atunci, nu-i aşa?
— De ani de zile nu s-a schimbat nimic.
— Vă rog, descrieţi-mi cum l-aţi găsit pe căpitanul May. Poate că domnul Lennox ar putea să se aşeze în locul său dacă-şi mai aminteşte întâmplarea!
— Să-mi amintesc? N-am s-o uit în viaţa mea, zise Henry. Întâi l-am văzut din grădină. Privea afară, îngenunchiat pe banca asta.
— Deschideţi vă rog fereastra.
Henry imita poziţia mortului, şi Hardcastle făcea la fel.
— Vă rog să faceţi rost de o scară. Vreau să examinez zidul şi de afară. Ideea mi-a descoperit multe lucruri, Sir Walter. Dacă-mi aminteşti la prânz vă voi povesti o istorie, cu ideea, viaţă şi moarte! Pe aici se poate foarte uşor intra şi ieşi.
— Nu chiar aşa uşor! Până la pământ sunt 11 metri.
— De unde ştiţi?
— Poliţiştii care au făcut primele cercetări, au măsurat-o luni.
— Au măsurat însă şi tăria zidului?
— Nu ştiu!
Hardcastle continuă examinarea camerei:
— Mobile vechi. Foarte vechi, pare-se.
— Bunicul meu le-a adus din Spania.
— Sunt foarte valoroase, desigur.
— Presupun.
— Splendide sculpturi. Şi uşa aceasta?
— Nu-i uşă, ci un dulap în perete, răspunse Sir Walter şi deschise uşa dulapului, care avea aproape doi metri înălţime, dar era gol. În fund se vedeau nişte umeraşe de haine.
— Într-un ceas, cred că voi termina cu examinarea camerei, domnilor! Voi sta aici până la ora mesei. Ginerele d-voastră se interesa de mobilele vechi?
— După cât ştim, nu. Pe el îl interesa nu conţinutul camerei ci reputaţia de a fi vizitată de stafii. El râdea de superstiţia mea, şi a vrut să petreacă noaptea înăuntru pentru ca a doua zi de dimineaţă să mă tachineze. Voia să „purifice“ camera, cum spunea el.
Hardcastle se aplecă asupra vechilor tablouri în ulei.
— Portrete de familie?
— Da!
— Nici dumneavoastră nu aveaţi încredere în această odaie?
— Da! De la moartea sorei Fonester, mai ales.
— Şi de atunci n-a mai dormit nimeni aici?
— Nimeni. Precis.
— Ați plecat de atunci din castel, vreodată?
— Foarte des. De obicei lunile de primăvară le petrec pe continent, în Italia sau în Franţa. Dar casa nu-i părăsită şi personalul e răspunzător de ea. Camera a fost totdeauna încuiată şi în absenţa mea cheia o păstrează Ablhan Masters, intendentul meu. Şi el împărtăşeşte repulsia mea pentru aceasta cameră.
Detectivul stătea cu mâinile în buzunar şi dădea din cap.
— Superstiţia este o putere ciudată. Noaptea o hrăneşte, de unde expresia:
„puterea întunericului“! Nu v-aţi întrebat de ce spiritiştii lucrează totdeauna în întuneric?
— Fără îndoială, spre a fi mai accesibilă spiritelor.
— Dar de ce e noaptea propice tuturor apariţiilor şi fenomenelor supranaturale?
— Revelaţiile se întâmplă de obicei noaptea. Spiritiştii spun că spiritelor le este mai uşor să se materializeze în obscuritate.
— Da, pentru că atunci e timpul când corpul omenesc este mai obosit şi mintea mai slabă. Am observat că asupra unora noaptea are o influentă deprimantă.
Mi-amintesc de o crimă celebră pe care am bănuit-o apărând în timpul nopţii.
