— Dar a făcut un rău?

— Din punct de vedere, sigur! Dar cum după părerea d-lui May, „căile Domnului sunt necunoscute“ nu se poate spune că a făcut rău, decât din punct de vedere omenesc.

— Ce rudă era decedatul cu Mr. May?

— Era fiul său.

Hardcastle tăcu o clipă apoi spuse:

— Aţi observat câți fii de preoţi se duc în marină?

— Nu.

— Se întâmplă totuşi, foarte des.

Detectivul îi devenea lui Sir Walter din ce în ce un tip mai antipatic.

— Noi plecăm, zise el. Dacă aveţi nevoie de mine, sunt în bibliotecă. Soneria aceasta-i pentru servitori. Broasca uşii am stricat-o când am forţat intrarea şi încă

nu-i reparată. Dacă vreţi puteţi închide uşa. Ultimele zile a stat mereu deschisă şi în cameră lumina a fost aprinsă.

— Mulţumesc. Mai am de strâns câteva date precise şi apoi vin să vă văd.

Hornul a fost cercetat?

— Nu! Dar e prea strâmt pentru un om.

Sir Walter plecă împreună cu nepotul său şi Hardcastle închise uşa. Îndată ce se depărtară propti la uşă un scaun greu.

Timp de o oră nu mai auziră nimic despre Hardcastle. Cei doi Lennox se însoţiră

cu Mary şi Septimus, pe terasă. Mary era nerăbdătoare să audă părerile detectivului dar Sir Walter îşi exprimă neîncrederea sa. Se plimbară încoace şi încolo, pe terasă, în timp ce copoiul lui Sir Walter se ţinea după ei. Henry o întreţinu pe Mary şi-şi expuse ideile sale asupra lui Hardcastle.

— Ar vrea să-ţi vorbească, spre a lua informaţii despre trecutul lui Tom.

— Am să-i spun tot ce ştiu şi Mr. May mă va ajuta.

— Despre unele lucruri se interesează cu multă iscusinţă, dar despre altele cu prea mare încredere în sine. Socrul tău nu se va înţelege cu el. Hardcastle râde de orice încercare de a explica în mod supranatural nenorocirea noastră.

— Cum îi spuneam lui Mary, se amestecă May care auzise ultimele cuvinte, nu cred că va reuşi. Îşi pierde vremea. Unui astfel de om oricât ar fi de inteligent, nu i se va prezenta nicio explicaţie. Mai degrabă aştept dezlegarea acestei tării de la un copil nepriceput decât de la el. Hardcastle este prea încrezut şi prea prins în necredinţa sa.

— Are ceva în el care-mi displace enorm, mărturisi Sir Walter, deşi ştia că n-are niciun motiv plauzibil, care are maniere distinse, vorbeşte ca un gentleman şi nu face nimic care sa te poată jigni câtuşi de puţin.

— Ai prejudecăţi, unchiule!

— Poate, Henry, dar eu am puţine prejudecăţi.

— Spune mai bine, intuiţie zise preotul. În subconştient ai siguranţă că omul acesta nu va reuşi şi că prin lipsa sa de credinţa îi vor fi înşelate toate aşteptările. El se îndrepta spre acest lucru fără credinţă şi dezlegarea este prea din faţa inteligenţei sale.

Mary îi părăsi şi vorbiră, apoi despre detectiv fără a izbuti să cadă de acord.

— Tinerii spun că bătrânii-s nebuni, dar aceştia ştiu că tinerii sunt naivi, zise Sir Walter, care în controversa dintre Henry şi Mary, părea să dea dreptate acestuia din urmă.

— Dar nu-i aşa tânăr! Are patruzeci de ani, unchiule!

— Îl credeam de treizeci şi are ideile unui om foarte, foarte tânăr.

— În împrejurarea asta, doar!

— Pe de altă parte, consideră camera cenuşie ca pe ceva secundar şi este sigur că

secretul este în afara ei. Crede că foarte repede va reuşi să afle tot ce poate spune camera…

Se auzi gongul care suna de prânz.

— Du-te şi cheamă-l la masă, Henry, zise Sir Walter.

Acesta bucuros de a putea schimba câteva cuvinte între patru ochi cu Hardcastle, dădu fuga.

Ușa camerei cenuşii era închisă şi May simţi că se deschide greu. Împinse cu putere şi abia atunci văzu semnul. Neliniștit privi în jur, căci nimic nu răspundea intrării sale zgomotoase. Camera păru întâi goală, apoi pe covor zări un notes.

De-abia acum zări, lângă pat, corpul lui Hardcastle, care zăcea pe podea cu faţa în jos. Se aplecă să-l ridice. Corpul era cald şi membrele se mişcau dar Hardcastle era leşinat, dacă nu chiar mort. Pe chipul său se oglindea o mirare extremă şi ochii săi nu-şi pierduseră strălucirea.

VI

ORDINUL DIN LONDRA

Frica îl năpădi pe Henry Lennox aşa cum nu i se întâmplase în tot timpul războiului. Lăsă corpul fără simţire jos şi avu siguranţa că Hardcastle era mort.

Când aduse vestea jos, Sir Walter şi Masters, îl priviră cu groază.

— E mort, atât putu spune, apoi căzu moale într-un scaun şi-şi îngropă faţa în mâini. Din nou fusese el vestitorul unei morţi în camera cenuşie. De amândouă

dăţile văzuse primul tragedia şi fusese primul care o anunţase. Gândul acesta i se înfipse stăruitor în creier ca şi cum ar fi pierdut o rudă scumpă. Mary rămase cu el să-i pună întrebări, în timp ce Sir Walter şi Masters, urmaţi de Septimus May urcară

treptele. Şi acesta din urmă era tulburat, totuşi nu-şi putea ascunde un sentiment de triumf.

— E aproape, dar faţă de mine şi de dumneata n-are nicio putere. Acest sceptic înverşunat i-a fost o victimă foarte uşoară.

— De ce n-a făcut Dumnezeu, să te fi ascultat ieri? făcu Sir Walter, poate că

omul acesta nevinovat nu şi-ar fi pierdut viaţa aici.

— Sufletul lui era otrăvit. Îi sosise ceasul.

— Nu-mi vine să cred. E cu neputinţă să-l fi surprins moartea aşa repede. Poate că-l mai putem salva.

Se plecară asupra cadavrului pe care Masters şi Fred îl scoaseră pe coridor.