— L-aţi înţeles greşit pe Goethe, strigă May. În metafizică…
— N-am nicio aplicaţie pentru metafizică. Credeţi-mă ca moftul metafizicii nu contează deloc pentru un criminolog. Lupta cuvintelor n-a adus până acum lumii victoria mult aşteptată. Viaţa-i tot atât de adevărată, cât e adevărat ca eu stau pe scaunul acesta.
— Vasăzică nu crezi în supranatural! întrebă May.
— Absolut deloc!
— Ciudat. Şi dacă-mi permiţi să te întreb cum umpli, dumneata golul vieţii dumitale, golul pe care îl pricinuieşte lipsa credinţei?
— N-am resimţit niciodată acest gol, căci din tinereţe am fost sceptic. Fără
îndoială pentru cei care au crescut în mijlocul superstiţiilor revenirea la raţiune le poate lăsa un gol în suflet, dar pentru oamenii raţionali minunile naturii, opririle oamenilor şi cerinţele vieţii ajung ca să umple orice fel de gol sufletesc.
— Cu astfel de convingeri, nu vei reuşi aici, zise preotul cu siguranţă.
— Ce vă face să fiţi atât de sigur?
— Pentru că în faţa dumitale sunt lucruri, care nu îngăduie o explicaţie materială. Sunt nişte întâmplări suprafireşti sau dacă vrei supranaturale.
— Fiecare lume cu vremea ei, asta-i deviza mea, zise Hardcastle. Mai întâi trebuie să încercăm toate posibilităţile.
— Au fost încercate. Un lucru aş vrea să mai ştiu de la dumneata! Crezi în viaţa viitoare?
— Adică în fericirea veşnică sau urgisirea eternă a oamenilor?
— Cum vrei să-i spui. Un creştin nu se poate îndoi de acest lucru. Pentru mine problema raţionalismului este următoarea: cum poate omul să aibă convingerea deplină că nu există o viaţă viitoare? Până şi păgânii au această credinţă.
— Răspunsul meu rezolvă întreaga întrebare, din punctul meu de vedere.
Păgânii ajung la această credinţă prin fenomenele naturii pe care nu şi le pot explica, prin visele lor, etc. Toate aceste lucruri creează superstiţia. Neştiinţa lor le-a produs spaima, spaima a creat zeii şi demonii. Această moştenire funestă a fost transmisă apoi din generaţie până în ziua de azi.
— Cu alte cuvinte religia creştină nu-i decât o urmare a visurilor sălbaticilor?
— În general, da! surâse Hardcastle. Se ştie că visurile sunt produse de multe ori de indigestie. Bucătăria oamenilor primitivi era foarte sumară, ceea ce explică
excesul de vise, şi de aici credinţa neîntemeiată într-o altă viaţă.
Sir Walter, observând căutătura înfuriată a preotului, încercă să schimbe vorba, şi acesta pricepând totul, reţinu un drastic răspuns, cu rezerva mintală de a mai ataca încă odată aceste probleme pe care detectivul le considera cu atâta uşurinţă.
După dejun Hardcastle ceru o convorbire între patru ochi cu stăpânul casei.
Timp de două ore şezură în bibliotecă şi Hardcastle ascultă relatarea evenimentelor.
Puse câteva întrebări şi apoi ceru să vină Henry Lennox.
— Vreau să ştiu ce a fost între ei în noaptea fatală?
La venirea lui Henry, Hardcastle care şi-l închipuise într-un anumit fel se văzu silit să recunoască lipsa de temei a presupunerilor sale. Crezuse, că era vorba de o crimă obişnuită, mai ales după ce auzise că fostul admirator al lui Mary, Lennox, băuse împreună cu Tom May, îl văzuse ultimul în viaţă, şi primul mort. Poate Henry adusese vreo otravă necunoscută din Orient? Dar convorbirea pe care o avu cu Henry îi risipi orice bănuieli. Henry Lennox era cu desăvârşire nevinovat.
După ce primi toate informaţiile cu putinţă Hardcastle reveni la discuţia de la dejun.
— Înţelegeţi că eu sunt convins de existenţa unei explicaţii materiale a faptului, şi nu trebuie să vă mai spun că nu cred în teorii supranaturale. De-a lungul practicii mele totdeauna poveştile cu strigoi şi-au găsit o dezlegare materială în urma unor cercetări atente şi obiective. Când spunem, că ceva e supranatural, acesta e doar un fel de a vorbi. Nu există lucruri supranaturale, toate sunt naturale.
Se întâmplă uneori că rămân taine nedezlegate, dar asta nu-i decât o dovadă în plus pentru a arăta că mintea noastră este până acum mărginită. Totuşi eu cred că
sunt foarte puţine lucruri care să rămână nelămurite, dacă ele cad în mâinile unor oameni fără prejudecăţi. Nădăjduiesc din tot sufletul că şi taina acestei întâmplări tragice va fi dezlegată.
— Dea Domnul să poţi dovedi dreptatea vederilor dumitale, zise Sir Walter.
Vreţi să vizitaţi camera cenuşie?
— Da, cu toate că, vă mărturisesc: ceea ce caut eu nu se află acolo, de aceea camera cenuşie mă interesează doar în al doilea rând. Eu nu pun în legătură moartea căpitanului May cu cea a sorei Forrester. Trebuie sa fie o simplă coincidenţă şi dacă
ştiinţa medicală ar fi mai înaintată, ea ar fi descoperit desigur adevărata cauză a morţii lor. Nimic nu se întâmplă care să nu aibă o cauză.
Viaţa omului nu este un mecanism de ceasornic care să poată fi oprit la dorinţă.
Deşi Sir Howard Tellones foarte rar greşeşte totuşi sunt de părere că nu trebuie să
credem într-o identitate a celor două decese şi deci nici într-o cauză comună.
Evident, asta-i o simplă presupunere, sprijinită şi de cei zece ani care despart cele două întâmplări. Eu ţintesc alte lucruri şi în special voi face cercetări cu privire la trecutul mortului şi la tot ceea ce i-a aparţinut vreodată. A călătorit mult şi poate a adus cu sine vreun lucru ale cărei funeste proprietăţi nici nu le-a cunoscut. Poate că
avea duşmani pe care nu-i cunoştea nici el nici d-na Mary. După câte ştiu s-au cunoscut abia de 10 luni. Voi cerceta şi voi lua relaţii de la toţi camarazii săi.
— E ora unu aproape, zise Sir Walter. De obicei prânzim la două. Ce aveţi de gând? Numai eu şi un servitor bătrân cunoaştem prezenţa dumitale aici. Totuşi, deşi pentru toţi sunteţi Mr. Forbers, se poate ca ceilalţi să vă lămurească adevărata identitate.
— Mulţumesc. Voi vizita camera, casa şi poate că dacă d-na Mary nu-i prea indispusă, îmi va acorda o convorbire. Am să ştiu totul despre ginerele dumneavoastră, cariera sa, concepția sa despre viaţă, obiceiurile şi prietenii săi.
