— Adu repede nişte rom, Fred, zise Maşter, trebuie să-i dăm imediat ceva. Nu-i simt bătaia inimii, dar poate mă înşel.

Hardcastle fu întins cu faţa în sus. Îi ridicară capul şi în timp ce aştepta Sir Walter spuse:

— Ultima lui întrebare a fost: De ce se arată stafiile numai noaptea şi ziua nu!

— Biet păcătos, zise preotul.

Toate încercările de reînsufleţire fură zadarnice. Când Mannering, adus de Henry, intră, nu putu decât să constate moartea, fără a găsi vreun motiv vizibil.

Cadavrul nu prezenta nicio rană şi nici vreo altă urmă. Cazul părea foarte asemănător cu cel al lui Tom May: moartea fusese fulgerătoare.

Mannering se găsi în faţa unei noi dificultăţi. Mary veni la el în timp ce se afla cu Henry şi Sir Walter în bibliotecă, şi le spuse că în graba de a da telegramele

necesare uitase de Septimus May.

— E foarte agitat, se plimbă în lung şi în lat în camera cenușie, de unde nu vrea să iasă şi citeşte din Biblie. Vorbește cu spiritul care, după părerea lui, îl ascultă. Ar fi comic, dacă n-ar fi înfricoşător. Trebuie să-l silim să iasă de-acolo.

— Credinţa-l întăreşte. Până acum m-am opus, dar de aici înainte nu mai zic nimic, declară Sir Walter.

— Trebuie să-l scoateţi, căci se joacă cu moartea.

Se duseră la May şi-l găsiră cu chipul inundat de o bucurie sălbatică şi cu ochii ieşiţi din orbite.

— Facă-se voia Domnului, strigă el, totuşi nu se opuse de a fi scos afară.

— Viitorul e al meu, spuse ceva mai liniştit. Nu vă puteţi împotrivi datoriei pe care o am, Sir Walter. Aţi greșit ieri şi iată urmarea acestei greşeli, dar cred că nu o veţi repeta.

Agitaţia lui se potoli şi el fu cel care propuse ca toată lumea să meargă la masă.

Faţă de mort, arăta o indiferenta totală. Sir Walter care era zdrobit nici nu-l auzea.

La îndemnurile lui Mary se reculese, dar apoi îşi exprimă dorinţa să rămână singur.

Se scuză faţă de Henry şi Mannering, rugând să facă ei toate formalităţile.

— Ce-i Prinţ? zise câinelui care se gudura pe lângă el.

— I-e foame, răspunse Mary.

— Spune să-i dea imediat de mâncare, spuse bătrânul şi plecă. Mary voii să-l însoţească, dar Mannering o reţinu.

— Lasă-l singur. S-a tulburat rău, dar se va linişti. Diseară să-i dai bramul său şi mai ales ai grijă să nu audă nimic care ar putea să-l emoţioneze din nou.

Seniorul din Chadlauds păşi cu greutate spre locul său favorit, unde se aşeză

greoi. Starea era împărţită între deznădejde şi uitare. Concepţia lui despre viaţă, despre existenţa regulată a oamenilor fusese zdruncinată de ultima nenorocire.

Lumea întreagă se prăbuşea peste el. Realitatea devenise un coşmar din care nu mai putea evada. Se gândi la viaţa sa, care se petrecuse pe temeiul anumitor principii religioase, care-l mângâiau la supărare şi-l temperau la bucurii. Nu văzu decât o încercare divină în faptul de a fi privit ca un obiect curios şi de a renunţa la dispreţul faţă de lumea cealaltă şi care constituia pentru el cel mai mare privilegiu al bogăţiei.

Toate se năruiau şi zilele care trebuiau să vină, păreau că vor fi încărcate cu noi lovituri care până la urmă îl vor omorî.

Viaţa devenise pentru acest om înlesnit, un prilej de brutalităţi. Se văzu în gura lumii, în faţa judecăţii, sub cine ştie ce acuzaţie, părăsit de toţi. Curajul nu-i lipsea, dar nu asta-i trebuia acum. Era atât de pierdut în gândurile privitoare la viitorul său încât uitase realitatea prezentă, care după o clipă îl umplu de o spaimă nouă.

Peter Hardcastle, un om de o celebritate mondială, murise în castel. Nici nu era în stare să-şi închipuie urmările acestei noi tragedii.

Încă nu putuse asimila realitatea morţii ginerelui şi parcă tot aştepta să-l vadă

intrând, sau să-i audă râsul voios. O idee-i veni, atât de simplă, încât Sir Walter se osteni să nu o uite, căci i se părea foarte însemnată. Nu mai era nicio îndoială că

Tom May şi Peter Hardcastle îşi pierduseră viaţa din pricina aceleaşi puteri misterioase. Septimus May spusese că astfel de lucruri se mai întâmplaseră, în vederea verificării credinţei oamenilor, şi desigur avea dreptate. Bătrânul se hotărî să se dea de partea preotului, şi merse atât de departe, încât îşi făcu reproşuri pentru lipsa lui de credinţă care pricinuise moartea unui om nevinovat. Justiţia nu-l putea învinovăţi de acest lucru, căci scepticii îi vor da dreptate de a fi interzis preotului accesul în camera cenuşie, dar el ştia acum că făcuse o greşeală. O astfel de povară

era greu de dus şi Sir Walter se hotărî s-o lepede. Aici se întâmplase ceva care nu putea fi întâmpinat decât de o putere divină. Septimus May avusese dreptate deplină. Sir Walter se lăsă convins ca un copil în faţa unui lucru nou.

Din nou reveni la amănunte. Puterea aceasta ascunsă, care numai noaptea lua fiinţă, dovedise că poate lucra şi ziua. De ce nu? Să-i limitezi timpul, însemna să-i limitezi puterile şi numai Dumnezeu ştia ce forţă zăcea acolo. Sir Walter refuza orice explicaţie care nu se baza pe religie. Acum îşi dădea seama că nu există nicio explicaţie naturală, pentru cele ce se întâmplaseră în camera cenuşie şi că numai pe calea credinţei creştine, pacea va domni iarăşi în casa lui.

Din nou gândurile sale se îndreptară spre trecut şi-şi aminti de soţia sa. Ea-i deşteptase gustul pentru călătorii în străinătate. Înainte de a se însura nu părăsise Anglia, decât pentru vreo croazieră. Acum îşi amintea de călătoriile pe care le făcuse împreună cu soţia sa şi încetul cu încetul se linişti. Era încă cufundat în gânduri când veni Mary urmată de Prinţ. Îi aducea o manta şi o umbrelă, căci venea ploaia. Cu greutate, bătrânul se întoarse la realitatea prezentă.

O telegramă venise din Londra, în care se cerea ca d-rul Mannering să telefoneze la Scotland Yard. De aceea, acesta plecase la New Abbot şi până la sosirea sa nu se putea întreprinde nimic. Fără a cunoaşte gândurile tatălui său, Mary îl rugă să plece amândoi, fără nicio amânare, în călătorie.

— Lasă casa în mâna poliţiei şi ia-mă cu tine, tată, zise ea. Prezenţa noastră nu-i de niciun folos şi sunt sigură că autorităţile nu se vor lăsa până nu vor face cercetări cu mult mai serioase ca până acum. În astfel de prilejuri, sunt în elementul lor.

— Cu plăcere aş pleca, spre a îndepărta astfel toate neplăcerile ce-mi stau în cale. Moartea lui Tom era de ajuns, dar acum vom fi în centrul interesului public. Şi eu aş vrea sa plec, dar e cu neputinţă, chiar dacă ni se îngăduie. Datoria poliţiei este să bănuiască pe toţi cei din casa mea, inclusiv pe mine. Tot ce s-a întâmplat a fost la mine în casă şi trebuie să dau toate lămuririle necesare. Niciun Lennox nu a fugit vreodată din faţa datoriei sale. Moartea acestui om celebru va atrage atenţia şi toate puterile autorităţilor se vor încadra, spre a găsi făptaşul. Ei vor să răzbune moartea lui Hardcastle, care, deşi mie personal nu-mi era simpatic, a făcut mult bine lumii punându-şi inteligenţa sa în serviciul unei cauze nobile. A avut o activitate

nepreţuită, chiar dacă nu era pe placul nostru.

Se duse în bibliotecă şi Henry, anunţă de la fereastră, sosirea lui Mannering.

— Vor răsturna toată casa cu susu-n jos.

— Nu vor mai trebui să se mai obosească şi nici dumneata să te mai îngrijorezi, zise Septimus May. Nu pot sosi înainte de mâine dimineaţă şi până atunci…

Lennox îl întrerupse.

— Ne închipuim ce gândesc ei şi ce vor face şi nu-i putem împiedica!

„Vor presupune că Hardcastle, după ce a rămas singur, din cauza morţii lui Tom, fără să vrea a dat de ştirea asasinului. Acesta văzând pericolul a întrebuinţat aceleaşi mijloace necunoscute de ucidere şi-a scăpat de el. Poate că vor descoperi vreun nebun, care se ţine ascuns şi de a cărui existenţă nici nu am auzit. Poate vor bănui vreo greşeală criminală, a mea, a unchiului sau a mai ştiu eu cui. În orice caz vor căuta o explicaţie naturală fără să ia în seamă alte idei.“

Preotul protestă dar Henry n-avea poftă să-l asculte iarăşi.

— Am şi eu dreptul, ca şi dumneata să-mi spun părerea şi sunt convins că în toate aceste maşinaţii există mâna unui om.

Mary vesti venirea lui Mannering. Micul automobil al doctorului era însă urmat de o ambulanţă, Mannering telefonase la Londra şi primise de acolo recomandaţii pe care nu le înţelegea. Un moment se feri să vorbească în faţa lui Mary, apoi o rugă

să-i lase singuri.

— Celor de la Londra le-au venit idei cam sucite, începu el, căci ei privesc lucrurile cu totul altfel. Cred că pot certifica moartea unui om. Totuşi am primit o notificare din Londra, să trimit chiar azi corpul lui Hardcastle. Trebuie să dea toate îngrijirile preventive, să aibă căldură şi aur şi aşa mai departe. Păreau a fi de părere că dacă în camera cenuşie e atât de uşor să se stingă o viaţă, sau viaţa nu-i stinsă de tot, sau că ştiinţa să o readucă în corpul celui mort. Desigur este o neîncredere faţă

de mine ca şi cum n-aş putea deosebi între un mort veritabil şi unul aparent, dar n-am ce face, trebuie să mă supun ordinului. Voi pleca cu cadavrul la Londra şi dacă ei nu-l vor găsi mort de-a binelea, atunci… Mi-ar părea foarte bine să vii cu mine, se adresă el lui Lennox. În Plymouth mai aşteaptă un funcţionar dar la Londra mi-ai putea fi de mult folos.