— Cu siguranţă că nu. De altfel e şi dorinţa lui Mary.
— Ca de obicei, Mary s-a gândit întâi la Septimus May, înfrânându-şi propria-i durere spre a-l putea consola pe el.
— Te simţi destul de tare să-i anunţi moartea fiului său, sau nu?
— Şi aşa cred că ştie, dar voi spune tot ce va fi de spus. Mi-amintesc că se interesa de locurile blestemate şi că credea în ele, din cauza Sfintei Scripturi.
— Asta nu ştiam. Dacă…
— Fireşte că el a luat lucrurile aşa cum le iau şi eu, iar eu nu vreau să stingherim într-un fel activitatea probabilă a lui Hardcastle. Spune jos să mă cheme îndată ce va sosi Mr. May. Acum mă duc la Mary.
— Te simţi bine sau să-l chem pe Mannering?
— Nu. Mulţumesc. Scuză-mă faţă de Vane şi Handford. Poate că vor trebui să se întoarcă. Nu ştiu nimic. În orice caz întreabă-i de noua adresă.
Sir Walter se duse la fiica sa dar nu era timp de odihnă, un ceas întreg se scurse într-o chinuitoare aşteptare. Realitatea crudă i se dezvăluie tinerei femei şi-şi dădea limpede seama că viitorul ei va fi plin de supărare şi de dorul după cel mort.
Rămaseră împreună până se întunecă. Atunci sosi Mannering care însă nu zăbovi decât câteva minute. Apoi auziră zgomotul unui automobil.
Septimus May aflase vestea morţii fiului său şi se îndrepta drept spre catafalc, urmat de Mary care-i admira deplina stăpânire de sine. Septimus May era un bărbat înalt, slab, cu părul cărunt, ochi înflăcăraţi şi cu chipul unui martir.
Fanatic al credinţei sale, nu-şi făcuse niciodată prieteni din pricina caracterului său morocănos, şi-a principiilor sale reformatoare. Intrat în preoţie cu hotărârea de a schimba totul, reuşise de a se face respectat de enoriaşii săi, dar nu iubit. Oamenii se temeau de el şi nu agreau criticile sale. Dar nimeni nu-i putea lua credinţa şi-şi păstra cu patimă învăţătura sa. Era convins că bunul şi de toţi iubitorul Dumnezeu veghea destinul fiecăruia şi nimic nu se întâmpla pe pământ fără voia şi ştiinţa sa.
În această siguranţă îl găsise cea mai grozavă lovitură şi singura care ar fi putut să-l zdruncine întrucâtva. În timp ce îngenunche lângă catafalc intonă cu vocea răsunătoare şi tremurătoare o rugăciune care în loc s-o liniştească pe Mary mai rău o tulbura.
Când Mary auzi că majoritatea oaspeţilor plecau a doua zi dimineaţa nu voi să se arate la cină. Îşi petrecu timpul veghind la căpătâiul soțului său. Trăsăturile ciudate ale firii sale nu se dezvăluia lui Sir Walter. Abia după cercetarea judiciară avea să-şi dea seama de adevăratele lui păreri.
Millicent Fayre Michell şi unchiul fură primii care plecară a doua zi dimineaţa.
Fata părea supărată.
— Mary ar fi putut să-mi spună la revedere. Trece prin grele momente, e adevărat, dar am fost destul de compătimitori ca să se nemulţumească.
— Nu te mânia. Supărarea te face egoistă. Cred că doamna Mary ne va scrie şi-şi va exprima părerea de rău.
Când îşi luară rămas bun soţii Travers, Sir Walter apăru în persoană. Doamna Travers se porni pe un plâns isteric şi supus, în mijlocul valului de lacrimi.
— N-o lăsa pe Mary prea mult împreună cu preotul acela. Are ceva care te îndepărtează de el. Am încercat să-i şoptesc câteva cuvinte de consolare, dar m-a repezit ca pe o proastă.
— L-am făcut atent că vorbeşte cu o doamnă, zise Ernst Travers. Evident, durerii unui tată îi este îngăduit orice, dar nu trebuie să se poarte astfel cu oamenii care-l simpatizează. De altfel, însăşi meseria lui…
— Meseria n-are nicio înrâurire asupra manierelor, dragă Ernst. Sunt sute şi mii de temperamente. Nu trebuie să-l condamni pe May. Credinţa sa ar putea mişca munţii din loc.
— A mea la fel, răspunse Travers. Dar poţi fi în acelaşi timp creştin şi politicos.
Credinţa noastră nu-i mai slabă ca a lui pentru că la moartea fiului său am fost şi noi îndureraţi.
— Drum bun, dragii mei, răspunse Sir Walter. Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru felul în care m-aţi îndatorat. Sper că ne vom revedea în curând. Dumnezeu să
vă binecuvânteze.
Examinarea cadavrului nu dădu nicio pricină raţională pentru moartea subită a lui Tom.
Nici cercetarea ulterioară a expertului chimist nu dădu vreun rezultat. Instrucţia
judiciară care avea să înceapă peste câteva zile, nu avea astfel nicio bază. Justiţia dădu o sentinţă care nu se mai pomenise până atunci. Tom May murise „de mâna lui Dumnezeu“.
— Toţi oamenii primesc moartea din mâna lui Dumnezeu, zise Septimus May la sfârșitul cercetărilor. Şi viaţa vine de la Dumnezeu. Dar în cazul acesta mâna lui Dumnezeu a lovit prea grozav, pentru ca totul să se sfârşească aici. Simt că am o mare misiune, Sir Walter şi nimeni nu trebuie să mă împiedice de la îndeplinirea ei.
— Toţi avem o datorie de îndeplinit, şi nimeni nu te va împiedica s-o faci pe a dumitale. Am făcut până acum tot ce trebuia. Am chemat pe unul din cei mai vestiţi detectivi din Anglia, Peter Hardcastle, şi sper că el va dezlega taina.
Preotul dădu negativ din cap.
— Nu vreau să anticipez, dar crede-mă că nici o mie de detectivi nu vor putea dezlega taina morţii fiului meu. Mă voi întoarce după înmormântare. Sunt din ce în ce mai convins că pricina morţii lui nu poate fi stabilită pe cale naturală.
Seara preotul, Sir Walter şi Henry cinară împreună. Henry făcu o rugăminte.
— Unchiule Walter, am impresia că sunt dator lui Tom să petrec noaptea asta în camera cenuşie. Mi-aş da sufletul pentru ca să pot pătrunde misterul.
Dar Sir Walter scutură negativ din cap, iar preotul îşi exprimă dezaprobarea sa:
— Nu vorbi cu atâta uşurinţă. Îţi preţuieşti atât de puţin sufletul încât vrei să-l jertfeşti pentru îndeplinirea unei dorinţe bolnăvicioase? Căci asta e! Taina nu poate fi lămurită în felul acesta.
— Am primit o grămadă de scrisori de la anumiţi oameni care se oferă să
petreacă o noapte în camera cenuşie, zise Sir Walter.
— Curioşii aceştia, care vor să dezlege misterul nu au nimic a face cu moartea fiului meu. Nici ei, nici oficialităţile nu vor reuşi să explice nimic. Am să-ţi spun eu altădată mai multe.
