— N-ai să îngădui asta, tată. Credeam că tu…
— Lasă-mă să mănânc liniştit, se supără bătrânul. Înainte de ultima întâmplare nu trebuia să-l las pe d-l May, dar acum după ce moartea lui Peter Hardcastle mi-a sfărâmat încrederea, ar fi o prostie să nu-l mai las. Eu nu sunt de fier şi raţiunea are multe drumuri. Să mai cerem acum o explicaţie naturală, ar însemna o încăpăţânare zadarnică, şi eu cred că d-l May are dreptate.
— Ăsta-i un gând groaznic pentru mine ca şi pentru ceilalţi. Nu vă daţi seama ce ar însemna o nouă nenorocire, d-le May? Presupunem că în camera cenuşie e ascuns un duh rău: pentru ce ai fi dumneata mai în siguranţă decât Tom sau decât Hardcastle?
— Pentru că eu sunt înarmat, pe când ei erau fără apărare. Tinereţea râde de forţele depline ale religiei… Fiul meu era bun, cinstit, dar nu era credincios. Mai întâi ar fi trebuit să cunoască valoarea neasemuită a credinţei creştine. Cât despre Hardcastle, acesta şi-a făcut-o singur, căci părea mândru de concepţia lui păgână, şi nu-i de mirare că a fost chemat să cunoască o lege care-i era atât de necesară.
— Ştiu că Tom a fost chemat spre o viaţă superioară, zise Mary, dar asta nu înseamnă că Dumnezeu l-a luat la sine printr-o minune. Ştii că eu rabd această
pierdere grozavă pentru mine, aşa cum m-ai învăţat, dar de aici şi până la a pretinde că lucrurile care au provocat moartea lui Tom sunt supranaturale, e o cale lungă.
— Cum îţi poţi închipui că ar fi naturale? întrebă tatăl său.
— Încă nu ştiu nimic, şi-l implor ca până când vom fi siguri că ştiinţa e neputincioasă, să nu încerce nimic.
— Nu-ţi fie teamă, copilul meu, răspunse Septimus May. Uiţi ce m-a adus la hotărârea aceasta. Ţi-aduci aminte că Hardcastle a dispreţuit şi şi-a bătut joc de părerea noastră că ar exista în camera cenuşie o primejdie supranaturală? Tom s-a dus nevinovat la moarte, pe când lui Hardcastle nu i se poate ierta cu uşurinţă.
„După credinţa şi capul meu, lucrurile stau altfel, şi eu opun acestei forţe misterioase o piedică de neînvins. Sunt preot bătrân şi în deplină conştiinţă de misiunea mea încep lupta. Armele mele sunt în aşa fel încât un spirit bun trebuie să
li se supună, iar un duh rău va fi neputincios. Nu înţelegi că Atotputernicul nu a dat niciodată vreunei creaturi de-ale sale, chiar diavolului, puterea de a nimici pe împuterniciţii săi, sau de a lua în derâdere numele de creştin? Sub scutul lui poţi să
treci prin iad fără teamă, căci iadul tremură de puterea adevărată.“
Mary privi la tatăl său, implorându-i ajutorul, dar nu găsi mângâiere. Sir Walter era de aceeaşi părere cu preotul. Aici găsise în sfârşit un reazem în nenorocirile sale şi credea cu tărie în el. Până acum credinţa lui fusese şovăitoare, dar acum se alătură
lui May, ale cărui păreri le susţinea cu adâncă convingere. Era orb în faţa primejdiei şi încăpăţânarea fiicei sale îl supăra. Ea încerca să-l liniştească şi-i spuse că nu mai e cel dinainte, o afirmaţie care-l mânie de-a binelea.
O rugă să tacă, căci găsi observaţiile ireverenţioase. Tânără femeie tăcu, jignită, în timp ce socrul ei îşi continua predica. Altădată i-ar fi părut comic, dar acum când tatăl său era gata să cedeze, şi toate argumentele ei pentru a-l opri fuseseră
sfărâmate, o năpădi un puternic simţământ de spaimă. Voinţa lui Sir Walter era sfărâmată. Pierduse simţul realităţii şi trecuse de partea cealaltă, în timp ce nimeni n-o putea ajuta pe Mary. Septimus May lucrase asupra lui Sir Walter ca o primejdioasă otravă. Totuşi, el îşi expuse noile lui păreri cu mult mai calm şi mai rezervat decât May.
— După cum şti, Mary, ieri am fost de părerea lui Henry şi Mannering, şi în urma insistenţelor mele, d-l May a renunţat. De-abia acum vedem că n-am avut dreptate. Azi după amiază m-am liniştit şi am cugetat logic. Amândoi, aceşti nefericiţi, au murit fără motive vizibile, căci cu siguranţă întreaga academie de medicină nu va reuşi să descopere nimic. Trebuie astfel să presupunem că moartea a fost produsă printr-o putere misterioasă şi infailibilă. Trebuie să înţelegi asta, copila mea. Eu sprijin pe d-l May şi totul a început să se clarifice, căci astfel am constatat că sunt pe drumul cel bun. Cred că dorinţa d-lui May de a dormi în camera cenuşie este foarte înţeleaptă şi corespunde cu misiunea sa preoţească. Eu îi împărtăşesc credinţa şi siguranţa de sine.
— Ţie-ţi lipseşte credinţa, Mary, continuă Septimus May, altfel ai recunoaşte adevărul celor spuse de tatăl tău. Ascultă şi încearcă să înţelegi, ce înseamnă asta
considerat, dintr-un punct de vedere superior şi altruist. Poate că voi găsi un răspuns la toate întrebările, cu viaţa de apoi, şi cu problema spiritistă, lucruri care interesează de-aproape biserica. Poate că aceasta-i o regiune necercetată încă şi în care voi reuşi totuşi să pătrund. N-am să mai râd niciodată de cei care se ocupă cu astfel de lucruri, şi n-ar trebui să dispreţuim pe nimeni care nu gândeşte la fel ca noi.
— Bine zis, făcu Sir Walter, dar May nu terminase încă predica sa.
— Putem tăgădui că diavolul a fost găsit în numele lui Dumnezeu? Şi dacă au fost goniţi din locurile cereşti nu cumva au fost îndreptaţi spre locurile oamenilor?
De ce o casă n-ar putea fi purificată întocmai ca un suflet? Acest duh necunoscut, fie înger sau demon, este sortit să provoace oamenii la luptă. Dumnezeu vrea să ne dezvăluie acum taina sa. Această fiinţă necunoscută care locuieşte aici poate de mult mai multă vreme decât bănuim noi, cere să fie eliberată, şi Dumnezeu a voit ca el să fie dezrobit de oameni. Cred în asta ca în Moarte sau ca în Învierea Domnului.
Ai înţeles, Sir Walter?
— Da, acum sunt clarificat!
Chiar şi Mary, în lipsa altei explicaţii mai bune începu să dea crezare discursurilor sale, deşi ştia prea bine că erau fantastice, în opoziţie cu ştiinţa curentă
şi că ascundeau o mare primejdie pentru omul care le profesa. Totuşi, se simţea neputincioasă în faţa unei credinţe atât de înfocate, care pe deasupra avea şi asentimentul tatălui său.
— Avem noroc, zise Sir Walter, că mai avem prilejul astă seară, căci mâine poliţiştii care vor veni, în neştiinţa lor, v-ar interzice cu desăvârşire.
Mary luptă mai departe şi în frica ei făcu apel la Masters. Acesta era un om inteligent, citea mult şi Sir Walter şi fiica sa ocupau primul loc în sufletul său, lucru de care Mary era mândră, căci Masters nu resimţea pentru femei în general nici simpatie, nici admiraţie.
— Nu poţi să mă ajuţi? Eşti atât de convins ca şi mine, că n-ar trebui să se întâmple aşa ceva.
Intendentul privi la stăpânul său. Servea cafeaua, dar nimeni nu bea.
— Vorbeşte, zise Sir Walter. Ştii că-mi place felul tău de a judeca. Ai auzit ce-a spus d-l May şi trebuie să fii tot atât de convins ca şi mine.
— Nu-mi vine să-mi dau o părere asupra acestor lucruri, zise el foarte rezervat, dar desigur Sfinţia Sa se pricepe în această direcţie. Mi-aduc aminte doar un proverb indian, care spune cam aşa: dacă baţi mult la o uşă încuiată, atunci să ştii că
o deschide diavolul. Mă iertaţi că am pronunţat numele necuratului, dar Indienii sunt un popor foarte înţelept.
— Ei şi? Eu ştiu doar, că pe oricine ar deschide uşa, eu îl întâmpin în numele Atotputernicului.
— Nu sunt fricos, Sfinţia Ta, dar n-aş face singur aşa ceva, căci sunt păcătos şi nu destul de vrednic spre a mă apropia fără temei de o asemenea primejdie. În
tovărăşia Sfinţiei Tale, aş încerca însă.
— Bine-ai vorbit, Masters, zise Sir Walter. Şi eu l-aş însoţi pe d-l May.
May dădu negativ din cap şi Masters continuă:
— Dar nu cred să mai fie cineva în casă, nici măcar Fred Camter, care să fie fără
teamă, ca dumneata Sir Walter. El, ca şi menajera, ca şi Jane Bond urăsc camera cenuşie. Nu vreau să spun că ei vor părăsi casa, dar alţii o fac. Îmi permit să vă
