Acesta-şi spuse numele şi se scuză. Trebuie însă imediat să părăsească coridorul.

— V-am rugat să nu ne deranjaţi. Ne daţi explicaţiile mâine dimineaţă.

Doctorul se întoarse asigurându-i că uitase. Nu-şi dăduse seama că era bănuit ca toţi cei din casă şi după interdicţia formală de a se apropia de camera cenuşie fapta lui atrăsese atenţia poliţiştilor asupra lui. A doua zi însă nu izbuti să înţeleagă mai mult decât în timpul nopţii.

Un ceas după aceea îl căută pe Sir Walter sperând să-l găsească dormind. Dar stăpânul castelului citea mereu şi părea foarte calm.

— Mi-e teamă de Mary. Stăpânirea de sine îi minează nervii. Ar fi trebuit de mult să plece dar nu vrea fără mine.

— Nu va mai dura mult, căci poate chiar azi totul va fi descoperit. Şi eu sunt de părere să călătoriţi.

— Am de gând să plec în Italia, acolo-i place lui Mary, la Florenţa de pildă.

— Părăseşti Chadlauds?

— Cu neputinţă căci este căminul strămoşilor mei. Dacă totul va rămâne însă

nedezlegat, atunci voi zidi uşa, fereastra şi căminul camerei cenuşii, dacă

autorităţile nu vor avea nimic împotrivă. Mai degrabă însă aş umple-o cu pietre, aşa ca nici să nu mai existe.

— Asta n-o poţi face, răspunse practicul doctor. Greutatea pietrelor ar surpa tavanul camerei de dedesubt. Dar poţi s-o condamni dacă detectivii nu vor reuşi.

— Aşteptasem atâta de la rugăciunile preotului. El şi-a primit totuşi răsplata, fiindcă acum este lângă fiul său pe care l-a iubit atât de mult. Rugăciuni vor mai fi multe, Mannering. Teama pe care am avut-o de publicitate, numele meu trecut în toate ziarele, toate s-au sfârșit. Viaţa mea e terminată şi dacă privesc îndărăt pot spune fără ocol că n-am cunoscut realitatea existenţei decât prea puţin, şi am crezut că viaţa mea comodă era ceva obişnuit, ca şi cum aveam griji şi suferinţe. Cred că

orice om îşi închipuie că sarcina lui este cea mai grea, dar nenorocirile mele au pătruns până în oase. M-au pus la stâlpul infamiei, şi mi-au târât numele în noroi.

— Nu trebuie să vorbeşti aşa, Sir Walter. Fiecare ştie că n-ai nicio vină, şi crede astfel; ce-i cu asta? Nu poţi stârpi calomnia de pe lume, şi-i foarte frumos că poţi vorbi atât de liniştit. Cât despre mine, noaptea asta presimţirea mă nelinişteşte tot mai mult. Mi-e indiferentă soarta acestor oameni care n-au voit să-mi urmeze sfatul.

Dar sunt om şi eu, şi cu gândul la primejdia care-i ameninţă nu pot sta astfel, ca şi

când aş aştepta moartea unui pacient.

Când în zăpăceala mea, adineauri am fost sus, i-am văzut umblând cu măşti şi cu arme. Dar dacă suntem în faţa unei puteri oarbe, necunoscute şi insensibile, care acţionează fără greş, viaţa a zece oameni e tot atât de mult în pericol ca şi a unuia singur. În orice caz s-a văzut că această putere activează ziua tot atât de bine ca şi noaptea, şi lucrând după toate aparenţele, în mod automat, e imposibil să i te împotriveşti.

— Poate că ar putea fi învinsă printr-o forţă spirituală!

— Exclus, Sir Walter.

— Mă mir că mai poţi avea astfel de idei absolute după câte am pătimit. Dar acum, du-te te rog şi te odihneşte. Eşti numai piele şi oase, nu eşti de fier, cum îţi închipui.

— Mă duc să mănânc şi să beau ceva, zise Mannering. Şi vă las puţin liniştit.

— Găseşti tot ce vrei în sufragerie. Am dat dispoziţie gândindu-mă că poate li se va face foame detectivilor.

— Să-ţi aduc puţin whisky, sau ceva de mâncare?

— Nu. Nimic te rog.

Doctorul plecă şi după ce se ospătă îl cuprinse somnul. Se împotrivi totuşi.

Aprinse o ţigară, şi-şi reluă plimbarea, hotărât să rămână treaz până se va sfârși veghea celor din camera cenuşie. Erau orele trei trecute. Se aşeză pe o treaptă şi auzi zgomote de glasuri şi de paşi. Se schimbau rolurile: cel care stătea de pază

schimbă postul cu unul din colegii săi. Totul părea în perfectă ordine. Mannering se întoarse în sala de biliard şi se trânti pe o sofa dormind câteva minute, îndată însă se trezi şi se dojeni pentru slăbiciunea lui. La ora şase merse la Sir Walter. Bătrânul veghease tot timpul şi aşteptase dimineaţa adâncit în gânduri.

— Ce groaznică a fost noaptea asta, zise el. Se părea că duhul lui May era lângă

mine. Cum le merge detectivilor?

— Mă duc să văd, căci se face ziuă.

— Stai puţin, te rog, s-o strig pe Mary. N-aş vrea ca prietenul nostru să rămână

singur.

— Lasă că stau eu aici, nu mai trezi pe Mary şi dumneata ar trebui să te odihneşti puţin.

Sir Walter se urcă pe trepte şi strigă.

— Totul merge bine, domnilor?

Niciun răspuns.

— Totul merge bine? repetă el.

Apăru inspectorul Frith. Îşi scoase masca. Sir Walter aprinse lampa.

— Nu s-a întâmplat nimic?

— Nimic absolut, Sir Walter. N-am observat nimic extraordinar.

— Slavă Domnului.

— Ne aşteptam la gaze, cu toate că era puţin probabil, totuşi era singura posibilitate când ar fi putut fi cineva omorât în cameră. De aceea ne-am pus măştile.

Ştiţi că s-au descoperit la sfârșitul războiului tot felul de gaze care de care mai ucigătoare. În camera cenuşie n-a fost însă nimic, căci altfel ar fi murit şoarecii şi păsărelele pe care le-am avut cu noi.

Sir Walter îl urmă pe coridor şi vorbi şi cu ceilalţi. Ieşiseră toţi din cameră şi lepădaseră măştile. Aveau feţele obosite şi livide.

— V-aţi făcut datoria şi-mi pare bine că n-aţi păţit nimic. Ce să vă dau ca să vă

întăriţi?

Îl rugară să dejuneze peste un ceas. Sir Walter împărţi ordinele şi apoi se duse la Mary care era gata îmbrăcată, în curând coborâră toţi, cum aflară vestea cea bună.

Din nou castelul Chadlauds fu teatrul unei anchete şi din nou se declară că

Septimus May murise din mâna lui Dumnezeu. Spre seară, mortul fu dus la casa lui şi peste două zile avu loc înmormântarea.