o modă de mult uitată. Părea gata de luptă şi nu dovedi nici cea mai mică slăbiciune ascultând povestirea lui Sir Walter asupra camerei cenuşii. Părea în orice caz că ştie tot atâtea cât şi Sir Walter.
— Noi cunoaştem cinci victime, zise el, şi nu mai încape nicio îndoială că toate au murit în acelaşi fel.
— Patru victime, domnule Mannetti.
— Uitaţi de bătrâna d-voastră mătuşă, care a petrecut Crăciunul la Chadlauds şi a fost găsită moartă pe podea. Colonelul Vane n-a uitat însă, căci se pare că aţi povestit şi cazul acesta, pe lângă cel al sorei Fonester.
— Eu n-am pus în legătură moartea mătuşii mele cu celelalte, şi nimeni altul.
— În orice caz nu a murit nici de bătrâneţe, nici fiindcă mâncase prea mult. Şi ea a fost victima unui asasinat.
— Vorbiţi de asasinat?
— Dacă nu mă înşel „asasinat“, acesta-i singurul cuvânt.
— Mă scuzaţi, dar e de neconceput cum asasinul care a făptuit cele trei omoruri de anul trecut să fie acelaşi care a ucis acum 60 de ani pe mătuşa mea.
— Totuşi e cu putinţă. Voi avea de altfel plăcerea să v-o dovedesc.
— Atunci trebuie să fie tot vreun demon, aşa cum crezuse Septimus May.
— Nu, nu, vă rog să-mi permiteţi să fiu sincer. Nu cred nici într-un duh bun, nici într-un demon. Credeţi-mă că între cer şi pământ, sunt mult mai puţine lucruri decât lasă să se creadă filosofia. Omul îşi încarcă mintea cu multe prostii inutile şi multe din ideile sale scumpe se întemeiază pe mituri sau pe vise. E o fiinţă încrezătoare, gata oricând de revelaţie, dar cu cât revelaţia se pretinde mai înaltă, cu atât trebuie să fiţi mai circumspect. Raţiunea trebuie să simplifice lucrurile nu să le complice.
Nepoţii noştri vor râde de noi ca de nişte musculiţe încurcate într-o plasă de mituri, ţesute de strămoşii lor.
Există foarte puţine adevăruri eterne şi noi suntem înclinaţi să credem în ce-au crezut străbunicii noştri. Eu însumi păcătuiesc deseori în această privinţă. Odată
pentru totdeauna trebuie să renunţăm la explicaţii supranaturale, cel puţin în ce
priveşte camera cenuşie.
— Ciudat! Aveţi aceleaşi idei ca şi Hardcastle. Nădăjduiesc că aveţi dreptate.
— Cu siguranţă am dreptate, când înlătur orice urmă de supranatural.
Mai puse câteva întrebări, care nu păreau să stea deloc în legătură cu camera cenuşie. Credea că Hardcastle ar fi dezlegat taina dacă nu murea. Din vreme în vreme ridica mâna spre a le impune tăcere şi reflecta asupra vreunui răspuns.
— De câtva timp, pricep mai greu unele lucruri. O idee trebuie să-şi găsească
loc, asta-i dificultatea ideilor noi. Când ai 80 de ani şi capul plin de idei învechite, numai cu multă greutate reuşeşti să mai faci loc şi pentru altele noi.
Sir Walter îi spuse că odaia era gata. Mannetti se îngrijoră atunci de lucrători:
— Să fie prevăzători şi să nu stea fără treabă în cameră, căci primejdia subsistă
încă, chiar dacă detectivii nu au văzut şi nu au simţit nimic. Poate că pericolul a crescut, în urma cercetărilor.
Era o zi foarte frumoasă şi Mannetti îşi exprimă dorinţa de a lua puţin aer. Ieşiră
pe terasă urmaţi de Mary şi de Prinţ, pentru care Mannetti arăta mult interes.
— Câinele dumitale e pe pragul morţii ca şi mine. Va aduce mari servicii în câmpiile elysee.
I se povesti despre isprăvile lui Prinţ, dar şi Mannetti găsi că era timpul să fie omorât.
— Vineri va muri, zise Sir Walter. Am vorbit cu veterinarul. Îmi pare aşa de rău de el.
— Merită o moarte uşoară, răspunse Mannetti şi apoi nu conteni să se minuneze de admirabila grădină din Chadlauds.
La sfârşitul mesei, după ce Mannetti fumase câteva ţigări se sculă şi înclinându-se în faţa lui Sir Walter zise:
— Îmi permiteţi acum?
Îl însoţiră în tăcere spre camera cenuşie. Camera era neschimbată şi îngerii sculptaţi de pe scaunele grele păreau că salută cu bucurie lumina zilei.
Oaspetele cutreieră camera de la un capăt la altul, dădea rar din cap şi începu să
devină mai însufleţit. Deodată zise:
— Cred că vă voi putea ajuta, Sir Walter.
— Asta-i o noutate excelentă, domnule Mannetti.
Apoi bătrânul se întoarse spre obiectele din cameră şi ca şi cum ar fi găsit în realitate cheia enigmei, nu părea că-şi continuă sarcina. Răbdători, căci observaseră
că orice întrerupere îl obosea, trebuiră să-i asculte discursurile despre vechile mobile. Se părea că-i face plăcere să-l ţie astfel cu sufletul la gură.
— Minunate bucăţi, dar nu spaniole cum spuneţi. Sunt italiene şi-mi pare bine că-s aşezate sub un tavan italienesc atât de bine lucrat. Curios, camera mea de culcare din Roma seamănă mult cu asta. Stau într-o casă din secolul XV şi care a aparţinut familiei Collomma. Scrinurile mele sunt mai frumoase, dar patul şi
