scaunele de aici sunt mai frumoase ca ale mele. Le vom vedea cândva împreună cu d-na May. Vă aminteşte ceva aceste scaune sculptate?
— Nu, făcu Mary din cap.
— Atunci n-ai fost în Prato. Grupa aceasta de cojerii cu trâmbiţe e o imitaţie după Donatello, şi motivul se regăseşte pe picioarele patului. Pictura de pe tăblia patului e îngălbenită, dar ştiu cine a făcut-o.
— Cum e cu putinţă?
— Sunt absolut sigur. Aveţi aici un Puturicchio veritabil. Patul şi scaunele acestea au fost lucrate pentru papa Alexandru Borgia. Da, da, dragii mei, pentru nimeni altul, decât papa Alexandru Borgia.
Aştepta ca un actor sigur de aplauze, dar spre marea lui mirare vorbele sale nu făcuseră niciun fel de impresie asupra ascultătorilor săi. Doar Sir Walter întrebă
politicos:
— Era un papă bun sau unul rău? De obicei despre papi nu se poate spune prea mult bine.
Mannetti simţi nereuşita loviturii sale de teatru şi un nor de mânie sau poate chiar de dispreţ trecu peste fruntea lui. Apoi se bucură totuşi că secretul său va rămâne ascuns încă 24 de ore, şi la urmă va avea un succes cu mult mai mare. Nu era încă prea sigur de lucrul său, dar totuşi foarte încrezător. Nu răspunse întrebării lui Sir Walter decât cu o altă întrebare:
— Detectivii au cercetat camera luând toate precauţiunile posibile, nu-i aşa?
— Da!
— Dar la ce foloseşte prudenţa şi zelul, precum şi toată hotărârea, când activitatea respectivă este unită cu neştiinţa? De mirare însă că nu v-aţi gândit până
acum la adevărata soluţie. Cu puţină cunoaştere a istoriei… dar puţini posedă acea parte a istoriei, care este atât de importantă pentru camera aceasta.
— Întrucât ne-ar putea ajuta istoria? întrebă Henry.
— Am să vă spun îndată. În casa asta, totul este înconjurat de istorie, fiecare cameră, fiecare obiect. Iată de pildă scaunele acestea: în ele citesc începuturile Renaşterii. Pentru d-voastră e doar o mobilă veche. Le credeaţi spaniole dar ele sunt italieneşti. Bunicul d-voastră, Sir Walter, le-a achiziţionat în Valencia, dacă nu mă
înşel, spre marele necaz al unui alt colecţionar. Scaunele acestea-mi vorbesc mie, ca şi tavanul, care şi el e o copie. Toate aceste frumoase lucruri mi-ar spune şi mai multe dacă aş fi un mai mare cunoscător de istoria artei. Toţi trăim în istorie. A trăi înseamnă a-ţi găsi un loc în istorie, chiar dacă acest lucru nu va fi remarcat decât în registrele Atotputernicului.
— Ce cunoştinţe speciale sunt necesare spre a descoperi totul? readuse Henry conversaţia la punctul iniţial.
— N-ar trebui decât să vă pricepeţi puţin la heraldică, o ştiinţă care la Scotland Yard e pare-se ignorată. Am văzut blazonul de la poarta de fier care nu are în sine
mare valoare. Blazonul însă e frumos chiar dacă nu-i atât de vechi.
— Trebuie să-l fi văzut undeva în Florenţa, zise Sir Walter, dar fără să-mi amintesc de unde-l cunosc atât de bine. Un cap de taur de aur pe fond roşu.
Mannetti râse şi trecându-şi mâna pe frunte spuse:
— Îl vom avea în curând, dar mi se pare că merg prea repede. Mintea mea trebuie să se odihnească puţin. Vreţi să mă însoţiţi în grădină?
— Bucuroşi, dar poate doriţi să vă retrageţi în camera dumneavoastră?
— Mai târziu. Vă rog să interziceţi intrarea în camera cenuşie. Nimeni nu trebuie să păşească înăuntru fără mine.
— Credeţi încă, prin urmare, că primejdia e materială şi opera unui om?
— Dacă nu mă înşel, asta este.
Merseră în grădină, unde li se alătură şi Prinţ.
— Numele lui îmi aduce aminte de prinţul Djem, fratele sultanului Baiazid, zise Mannetti. Cunoaşteţi povestea lui? Probabil că nu, şi nici nu este prea însemnată, dar sfârşitul acestui prinţ mi-a rămas până acum tot atât de enigmatic ca şi taina acestei camere cenuşii. Istoricii italieni au spălat de orice bănuială pe papa Alexandru VI, în ce priveşte participarea lui la moartea prinţului Djem. Dar acesta-i un obicei omenesc de a căuta peste tot doar ce-i bun. Nerone, Caligula, Alba, Calvin, Napoleon, Torquemada, toţi monştri, ajung în ochii noştri din ce în ce mai buni pe măsură ce sunt morţi mai de multă vreme, ba uneori sunt chiar sanctificaţi.
Eu însă sunt unul care iubeşte adevărul, dar în sfârşit să nu mă depărtez de la chestiune.
Sultanul Baiazid voia să scape de fratele său mai tânăr şi plătea papei 40 000
ducaţi anual spre a-l ţine prizonier în Italia. Când Alexandru ajunse papă, Baiazid refuză să-i mai trimită banii. Atunci Alexandru scrise o energică scrisoare sultanului prin care-l anunţa că regele Franţei voia să pună mâna pe prinţul Djem spre a porni război împotriva turcilor. Vă plictisesc?
— Deloc! răspunse Mary.
— Alexandru adăugă că avea nevoie urgentă de cei 40 000 de ducaţi spre a se împotrivi regelui Franţei şi a împiedica o expediţie a acestuia împotriva Turciei.
Sultanul trimise suma dorită. Totuşi ca un diplomat ce era, găsi mijlocul de a scăpa de acest tribut anual şi conveni cu Alexandru ca acesta să-l omoare pe prinţul Djem.
Din nefericire atât solul papei cât şi al sultanului căzură în mâinile cardinalului Della Rovere, cel mai amarnic duşman al lui Alexandru. Scrisorile fură publicate şi toată străinătatea auzi cu oroare că sultanul turcilor plătise deţinătorului Sfântului Scaun 300 000 ducaţi pentru uciderea prinţului Djem. Timpul trecu şi papa învinse pe aprigul său duşman. El hotărî să predea pe prinţul Djem regelui Franţei, şi astfel puternicul cardinal nu mai putu zice nimic. Totuşi, prinţul Djem muri subit, dar nu cum scriu istoricii din pricina traiului dezmăţat pe care-l ducea când ajunsese în Franţa. După mine el nu a ajuns niciodată în Franţa căci Alexandru nu era omul care
să lase să-i scape din mâini o pradă, atât de lesne.
Mannetti tăcu câteva momente, apoi reveni la obiectul vizitei sale în Chadlauds.
— Trebuie să mai aveţi răbdare până mâine dimineaţă. Dacă nu aveţi ceva împotrivă aş dori să petrec în seara asta câteva ceasuri în camera cenuşie, să vedem ce-mi vor spune stafiile. Credeţi că-mi va apărea fantoma prinţului Djem? Sau poate spiritul lui Puturicchio? Oricum vor vorbi în limba mea, şi mă voi simţi cu ei ca la mine acasă.
— Acesta este ultimul lucru pe care vi-l pot îngădui, protestă Sir Walter.
— Dar primul de care am nevoie, răspunse liniştit bătrânul. Nu aveţi teamă
