luăm taxiul, pentru că riscăm să anunțe presa.
VP - 169
Glen știe atât de multe! Slavă Domnului că mi-e alături și are grijă de mine!
La aeroport, ținem capul plecat, purtăm ochelari de soare și rămânem aproape ultimii la check-in. Femeia care ne controlează biletele abia dacă ne aruncă o privire și pune valiza pe banda rulantă înainte să ne întrebe dacă ne-am făcut singuri bagajele, darămite să mai aștepte răspunsul.
Am uitat cât de mult se stă la coadă în aeroporturi și suntem atât de stresați până când ajungem la poarta de îmbarcare, încât mie aproape că-mi vine să mă
întorc acasă.
— Haide, draga mea! îmi spune Glen, ținându-mă de mână în timp ce ne îndreptăm spre avion. Aproape am ajuns.
La Bergerac, se duce să închirieze o mașină, în timp ce eu aștept să iau geanta de pe carusel, uimită de bagajele care trec pe lângă mine. Ratez valiza noastră – a trecut multă vreme de când am folosit-o ultima dată, încât am uitat ce culoare are și trebuie să aștept până când toată lumea își recuperează
bagajele. Până la urmă ies din aeroport în soarele strălucitor de afară și-l văd pe Glen într-o mașinuță roșie.
— Nu cred că ne trebuie una mai mare, îmi spune. N-o să conducem prea mult, nu-i așa?
E ciudat, dar a fi singuri în Franța e altfel decât a fi singuri la noi acasă. Fără
rutina zilnică, nu prea știm ce să ne spunem. Prin urmare, nu ne spunem nimic.
Tăcerea ar trebui să fie odihnitoare după atâta zgomot și bătăi în ușă, dar nu-i așa. E chiar mai rău, într-un fel. Eu aleg să fac plimbări lungi prin pădurea din jurul cabanei, în timp ce Glen stă la soare și citește romane polițiste. Mi-a venit să urlu la el când am văzut ce cărți și-a adus. De parcă n-am fi avut suficient de-a face cu poliția.
Decid să-l las cu crimele lui perfecte și să stau în cealaltă parte a terasei cu niște reviste în brațe. Mă trezesc că mă uit la el, îl privesc și mă gândesc la el.
Dacă ridică privirea și mă vede, mă prefac că mă uit la ceva de dincolo de el.
Chiar așa și e, cred.
Nu știu exact după ce mă uit. Caut un semn, ceva – inocența lui, urmele lăsate de calvarul prin care a trecut, adevăratul bărbat din el, poate. Habar n-am.
Părăsim cabana numai ca să mergem la supermarket după mâncare și hârtie igienică. N-am niciun chef să cumpăr ceva de gătit. Nu mă simt în stare să mă
apuc să fac mâncare locală, așa că la prânz mâncăm pâine cu șuncă și cașcaval, iar seara un pui la rotisor cu salată de varză sau tot șuncă. Oricum nu prea ne e foame. E doar ceva cu care să ne umplem farfuriile.
VP - 170
Suntem de patru zile aici când mi se pare că zăresc pe cineva pe aleea de la capătul curții. Prima persoană pe care am văzut-o prin zonă. Și o mașină e o apariție rară.
Nu-i acord prea mare importanță, dar a doua zi văd un bărbat care se apropie de cabană.
— Glen! strig eu. Vine cineva încoace.
— Intră în casă, Jean! șuieră el, și eu mă refugiez înăuntru, în timp ce el închide ușa și trage perdelele.
Așteptăm să bată la ușă.
Cei de la ziarul Herald ne-au găsit. Ne-au găsit și ne-au fotografiat: „Răpitorul și soția lui se bronzează într-un loc de vacanță exclusivist din Dordogne în timp ce Dawn Elliott își caută cu disperare copilul”. A doua zi, Tom ne citește titlurile la telefon.
— Suntem aici pentru că suntem vânați. Iar Glen a fost deja achitat de tribunal.
— Știu, Jean, dar ziarele au improvizat propriul lor tribunal. N-o să treacă
mult și se vor interesa de un alt subiect – sunt precum copiii, ușor de distras.
Ne spune că ziariștii de la Herald au verificat probabil tranzacțiile de pe cardul lui Glen și așa ne-au descoperit.
— Au voie să facă asta? întreb eu.
— Nu. Dar asta nu-i oprește.
Închid telefonul și încep să fac bagajele. Suntem din nou eroii negativi.
•
Când ajungem acasă, presa ne așteaptă deja, iar Glen îl sună pe Tom ca să
discute despre modul cum pot să-i oprească să mai scrie așa ceva despre noi.
— Asta e calomnie, Jeanie. Tom spune să-i dăm în judecată – sau să-i amenințăm că îi dăm în judecată. Altfel o să continue să scotocească prin viața noastră și să ne pună pe prima pagină.
Vreau ca totul să înceteze, așa că sunt de acord. Glen știe cel mai bine ce e de făcut.
Durează ceva până când avocații redactează scrisoarea de respingere a acuzațiilor. Trebuie să explice de ce toate poveștile din ziare sunt false, iar asta necesită timp. Eu și Glen mergem din nou la Holborn și luăm același tren pe care îl luam eu în timpul procesului. „Ziua cârtiței”10, îmi spune el. Încearcă să mă
bine dispună, și mi-e drag de el pentru asta.
