Încetează să mai noteze, se apleacă spre mine și își pune mâna peste a mea. A ei e caldă și uscată, și îmi întorc palma în sus, ca s-o țin.

— Jean, știu cât de greu trebuie să fie, îmi spune ea și pare că vorbește serios.

Vreau să mă opresc din povestit, dar mă strânge din nou de mână.

— E așa o ușurare să pot spune toate astea! îi spun eu, și lacrimile încep să-mi curgă.

Îmi dă un șervețel, și îmi suflu tare nasul. Deși plâng, continui să povestesc.

— Nu știam că face asta, chiar nu știam. L-aș fi părăsit dacă aș fi știut. N-aș fi putut sta lângă un asemenea monstru.

— Dar ai stat și după ce ai aflat.

— A trebuit să stau. Mi-a explicat lucrurile în așa fel încât nici nu mai știam ce e în regulă și ce nu. M-a făcut să mă simt vinovată pentru dependența lui. Totul era inventat de poliție, de banca la care a lucrat sau de firmele de internet. Apoi m-a învinuit pe mine. M-a făcut să cred că era vina mea. Era foarte convingător când îmi spunea toate astea. Ajungeam să-l cred.

Chiar așa a fost. Dar acum el nu mai e aici și nu mai poate să mă facă să cred ce vrea.

— Și Bella? mă întreabă Kate, așa cum știam c-o s-o facă. Ce crezi despre Bella? El a răpit-o?

Am ajuns prea departe ca să mă mai pot opri.

— Da. Cred că el a răpit-o.

În cameră se face liniște, și închid ochii.

— Ți-a spus el că a răpit-o? Ce crezi că a făcut cu ea? Unde a ascuns-o?

Întrebările ei mă agresează, vin una peste alta. Nu mai pot gândi. Nu mai am voie să spun nimic, altfel voi pierde totul.

— Nu știu, Kate, spun.

Efortul de a mă stăpâni să nu spun mai mult mă copleșește și-mi produce frisoane, așa că mă strâng în brațe. Kate se ridică de pe scaun, se așază pe brațul fotoliului meu și își pune o mână pe după umerii mei. Senzația e minunată, ca atunci când mama mă ținea la piept ca să mă înveselească, în copilărie.

— Nu plânge, mititico! îmi spunea și mă strângea în brațe, ca să mă simt în siguranță.

VP - 210

Nimic nu-mi mai putea face rău atunci. Sigur că acum e altceva. Kate Waters nu mă poate proteja de ceea ce urmează, dar îmi odihnesc capul pe ea preț de câteva momente.

Începe iar, încet:

— Glen ți-a spus ceva despre Bella? înainte să moară?

— Nu, șoptesc eu.

Apoi aud o bătaie în ușă. E semnalul secret. Trebuie să fie Mick. Kate murmură ceva și o simt că nu știe dacă să-i spună lui Mick să se ducă naibii sau să-l lase să intre. Își ia brațul de pe mine, ridică din sprâncene în semn de

„fotografii naibii!”, apoi se duce la ușă. Conversația dintre ei e tensionată și-și vorbesc în șoaptă. Îmi trec pe la ureche cuvintele „nu acum”, dar Mick nu vrea să plece. Îi spune că trebuie să facă niște fotografii chiar în clipa asta pentru că

redactorul foto „face urât”. Mă ridic și mă duc la baie să mă aranjez puțin înainte ca el să intre.

Mă uit în oglindă: fața mi-e roșie, ochii, obosiți și încercănați.

— Doamne, cum arăt? îmi spun cu voce tare.

Spun asta deseori – în ultima vreme, aproape de fiecare dată când mă uit în oglindă. Arăt oribil, și n-am ce să fac, așa că decid să fac o baie. Nu aud ce se întâmplă în cameră până când nu închid robinetul. Kate țipă, Mick urlă și el.

— Unde e? strigă el.

— La baie, unde naiba crezi? Cretinule, tocmai atinsesem un punct sensibil în interviu, și a trebuit să apari tu.

Mă relaxez în spuma din cada hotelului, mă stropesc cu apă și mă gândesc.

Decid să nu spun mai mult decât am spus deja. Voi sta să fac poze pentru că le-am promis, dar imediat după plec direct acasă. Iată, o decizie luată numai de mine. Vezi, Glen? Du-te dracului! Și zâmbesc.

•

Un sfert de oră mai târziu ies din baie, rozalie toată de la apa caldă și cu părul încrețit de aburi. Kate și Mick sunt în cameră, nu se uită unul la celălalt și nici nu-și vorbesc.

— Jean, ești în regulă? mă întreabă Kate ridicându-se de pe scaun. Îmi făceam griji. N-ai auzit când te-am strigat?

Chiar îmi pare rău pentru ea. Cred c-o zăpăcesc de tot, dar trebuie să mă

gândesc la mine.

Mick încearcă să-mi zâmbească.

— Jean, arăți minunat, mă minte el. Te deranjează dacă-ți fac niște poze cât încă e lumina bună?

VP - 211

Încuviințez din cap și mă uit după peria de păr. Kate vine să mă ajute și îmi spune:

— Îmi pare rău, dar trebuie să facem și asta. Promit că n-o să doară prea tare.

Apoi îmi strânge mâna.

Trebuie să mergem afară, pentru Mick crede că așa va arăta mai natural.

„Mai natural decât ce?” îmi vine să-l întreb, dar nu mă mai obosesc. Să

terminăm cu asta, ca să pot pleca acasă.

Mă pune să mă plimb prin grădina hotelului, dintr-un capăt într-altul, să mă

apropii și să mă depărtez de obiectiv.

— Privește în zare, Jean! Poți să te îmbraci în altceva? O să am nevoie de mai multe fotografii.