13 Pescărușul.

14 Străinul înalt și brunet.

VP - 201

Sparkes ieși și îl sună pe Fry.

— Caută-l pe TallDarkStranger, e posibil să fie el. Și-au trimis e-mailuri în afara camerei de chat. Trimite-mi un mesaj dacă afli ceva!

Dură ceva vreme, dar, în cele din urmă, telefonul îi sună. „L-am găsit”, scria pe ecran.

•

Un membru al echipei de legiști îl așteptă pe Sparkes la sosire.

— Am găsit e-mailurile dintre Dawn Elliott și TallDarkStranger – doar trei mesaje, dar o menționează pe Bella.

Sparkes nu era genul care să-și manifeste bucuria, dar în momentul acela simți că aproape nu se poate stăpâni.

— Următorul pas e să facem legătura între adresa de e-mail și Glen Taylor.

Verificară și contul de Facebook al lui Dawn. Erau sute de fotografii cu Bella, dar Dan Fry se ocupa de găsirea fotografiilor de dinainte de răpire și verifica lista de prieteni a lui Dawn ca să încerce să dea de TallDarkStranger.

„O nouă versiune a mersului de melc”, se gândi Sparkes văzând echipa la lucru.

Un tehnician obosit veni să-l vadă ceva mai târziu.

— Avem o problemă. Dawn Elliott n-a făcut modificări la parametrii de securitate ai contului Facebook decât după dispariția Bellei, așa că oricine i-ar fi putut accesa contul și consulta fotografiile fără să fie în lista de prieteni.

— La naiba! Ați verificat, totuși?

— Desigur. Nici Glen Taylor și niciunul dintre numele lui de utilizator n-au apărut. Ciudat e că pe lista de prieteni a lui Dawn se află Jean Taylor. E prietena paginii de campanie „Găsiți-o pe Bella!”

— Jean? Ești sigur?

— Da, parametrii de securitate erau deja activi la vremea când a devenit prietenă. Nu numai că a dat „like” paginii, dar a și postat niște mesaje.

— Mesaje?

— Da. I-a spus lui Dawn că se roagă pentru ca Bella să se întoarcă acasă

teafără și mai târziu i-a trimis Bellei un mesaj, când ar fi trebuit să împlinească

patru ani.

Sparkes era uluit.

— De ce s-ar împrieteni Jean Taylor cu Dawn Elliott? Ești sigur că e ea, și nu cineva care se dă drept ea?

— Adresa de e-mail e cea pe care o folosește doamna Taylor, iar IP-ul corespunde zonei din Londra în care locuiește. Nu putem fi siguri sută la sută, dar în mod cert șansele sunt să fie așa.

VP - 202

Sparkes analiză variantele. Putea fi soțul ei care se dădea drept Jean, dar asta se întâmpla după răpire. Poate că voia doar să fie sigur că e la curent cu toate noutățile anchetei.

— Bravo! Să continuăm săpăturile! îi spuse el tehnicianului și închise ușa biroului ca să rămână singur.

Trebuia să vorbească cu Glen și Jean. Separat.

VP - 203

40.

Vineri, 22 ianuarie 2010

Văduva

Când Bob Sparkes mi-a bătut la ușă, spălam ceva de mână la chiuvetă. Mi-am pus mâinile sub robinet ca să mă clătesc de săpun și apoi le-am scuturat în timp ce mă îndreptam spre ușă. Nu așteptam nicio vizită, dar Glen instalase o cameră

de luat vederi la exterior ca să vadă pe un ecran cine ne bate la ușă.

— Așa nu mai pierdem timp deschizând jurnaliștilor, îmi spusese, fixând ultimul șurub.

Mie nu-mi plăcea. Pe ecranul acela toți arătau ca niște criminali, cu chipul distorsionat ca și cum s-ar fi oglindit într-o lingură, până și mama lui. Dar el a insistat. M-am uitat și l-am văzut pe Bob Sparkes. Nasul îi umplea ecranul. Am apăsat butonul interfonului și am întrebat cine e. N-aveam de gând să-i ușurez vizita. Mi-a zâmbit. Știa că e un joc și mi-a spus:

— Sunt Bob Sparkes, doamnă Taylor. Putem vorbi puțin?

Am deschis ușa și l-am văzut. Chipul lui revenise la proporții normale – chiar drăguț, ca să fiu sinceră.

— Nu mă așteptam să vă revăd după proces și toate celelalte, i-am spus eu.

— Ei bine, am venit totuși. A trecut ceva vreme. Dumneavoastră ce-ați mai făcut? întrebă el cu îndrăzneală.

— Suntem bine, nu vă mulțumesc, însă mă tem că Glen nu e aici. Poate ar fi util ca data viitoare să sunați înainte de a veni.

— Nu, e în regulă. Vreau doar să vă pun câteva întrebări.

— Mie? Ce-ați putea să mă întrebați pe mine? Cazul împotriva lui Glen e închis.

— Știu, Jean, dar e ceva ce trebuie să vă întreb.

Intimitatea pe care a creat-o adresarea aceasta pe numele meu mic m-a luat prin surprindere, și i-am spus să-și șteargă picioarele de covoraș.

După ce a intrat, s-a dus direct în camera de zi – de parcă ar fi făcut parte din familie. S-a așezat pe locul pe care se așeza de obicei, dar eu am rămas în pragul ușii. N-aveam de gând să-l fac să se simtă prea confortabil. N-ar fi trebuit să

vină. Nu era în regulă.

VP - 204