domnul Taylor îi cauzează deseori atacuri de panică atunci când își părăsește domiciliul.

— Așa ți se întâmplă? îl întreb eu.

N-am observat. Sau, oricum, nu seamănă cu atacurile de panică pe care le are mama.

— Da, simt că mă roade stomacul, îmi spune. Crezi că vor cere expertiza unui medic?

Oricum nu prea ieșim din casă. Mergem doar la magazine și am fost o dată la cinema. Plecăm foarte devreme la cumpărături și numai în supermarketuri mari, unde nu trebuie să vorbim cu nimeni, dar aproape tot timpul îl recunoaște cineva. Nu-i de mirare, de fapt. Fotografia lui a apărut zilnic în ziare pe durata VP - 150

procesului, și toate casierițele știu cine e. I-am spus că pot merge singură la cumpărături, dar nici n-a vrut să audă. Nu vrea să înfrunt lumea de una singură.

Mă ține de mână și face pe curajosul, iar eu am învățat să le arunc o privire tuturor celor care se uită la noi încât să-i fac să tacă din gură.

E mai dificil când întâlnesc oameni pe care îi cunosc. Când mă văd, unii traversează strada, prefăcându-se că nu m-au observat. Alții vor să știe tot. Mă

trezesc repetând la nesfârșit același lucru: „Suntem bine. Am știut tot timpul că

adevărul va ieși la iveală – că Glen e nevinovat. Poliția are de dat socoteală”.

De cele mai multe ori, oamenii par să se bucure pentru noi, dar nu toți. Una dintre vechile mele cliente de la salon mi-a spus:

— Dar nimeni nu e complet nevinovat, nu?

I-am răspuns că mă bucuram s-o revăd, dar că trebuie să mă grăbesc acasă

să-l ajut pe Glen.

— Asta înseamnă să mergem iar la tribunal, mi-am făcut curaj să-i spun într-o zi lui Glen. O să scoată iar la iveală totul și o să răscolească prin viața noastră.

Nu știu dacă…

Glen se ridică în picioare și mă ia în brațe.

— Știu că ți-e greu, iubito, dar asta va fi răzbunarea mea. Numai așa vor afla și oamenii prin ce am trecut. Cât am pătimit împreună.

Înțeleg ce vrea să spună și încerc să-i fiu de ajutor, să-mi amintesc date exacte și întâlniri neplăcute cu oamenii pe stradă ca să le adăugăm la dovezi.

— Îl ții minte pe tipul de la cinematograf? A spus că nu stă în sală alături de un pedofil. A strigat tare și a arătat cu degetul spre tine.

Bineînțeles că Glen ține minte. A trebuit să fim escortați afară din sală de doi agenți de securitate „pentru siguranța dumneavoastră”, ne-a spus directorul.

Tipul continua să urle și să întrebe ce s-a întâmplat cu Bella, iar femeia care era cu el încerca să-l facă să se așeze.

Am vrut atunci să spun ceva – că soțul meu e nevinovat –, dar Glen m-a luat de braț și mi-a spus să tac, pentru că n-aș face decât mai rău – individul e nebun, se vede.

Nu-i place să-și reamintească scena, dar o notează în declarație.

— Mulțumesc, draga mea.

Poliția respinge cererea de compensație până în ultima clipă. Tom spune că e normal, pentru că ar trebui să plătească din banii contribuabililor. Tocmai mă

îmbrac să mergem la tribunal, iar Glen își pune costumul cel bun și pantofii, când primește un telefon de la Tom.

— S-a sfârșit, Jeanie! urlă el din capul scărilor. Au plătit. Un sfert de milion.

VP - 151

Ziarele și Dawn Elliott spun că e vorba despre bani însângerați făcuți pe seama bietei fetițe. Reporterii scriu din nou lucruri odioase despre Glen și vin din nou la ușa noastră. Aș vrea să-i spun lui Glen că am avut dreptate, dar la ce bun?

Glen amuțește din nou, iar eu renunț la slujbă înainte să fiu concediată.

Am ajuns de unde am plecat.

VP - 152

29.

Luni, 21 iulie 2008

Polițistul

După eșecul de la proces, Bob Sparkes fu cuprins de un alt fel de tristețe. Și de furie. În primul rând față de el însuși. Se lăsase antrenat într-o strategie dezastruoasă.

Ce Dumnezeu fusese în capul lui? Îl auzise pe unul dintre ofițeri numindu-l

„ahtiat după glorie” în timp ce trecea pe lângă o ușă de la ultimul etaj și se crispase. Credea că se gândise la binele Bellei, dar poate că nu se gândise decât la el însuși.

„Oricum, nu de glorie m-am umplut”, își spuse.

Raportul care fu redactat la cinci luni după încheierea procesului era scris în limbajul aseptic al acestor documente și concluziona că decizia de a folosi un agent sub acoperire pentru a obține dovezi împotriva suspectului fusese luată

„pe baza opiniilor formulate de un specialist și a consultărilor extensive cu ofițerii superiori, dar, în cele din urmă, strategia nu funcționase din cauza faptului că agentul lipsit de experiență care fusese însărcinat cu misiunea obținerii de dovezi nu fusese ghidat în mod corespunzător”.

— „Am dat chix”, asta reieșea, de fapt, îi zise Sparkes lui Eileen la telefon după o întâlnire tensionată cu inspectorul principal.

A doua zi, Sparkes fu numit și făcut de rușine alături de șefii lui în ziare ca unul dintre „maeștrii polițiști” care „distruseseră” cazul Bellei Elliott. O serie de politicieni și de voci din public cerură „să cadă capete”; Sparkes rămase cu capul plecat cât timp acuzele tipice curseră și încercă să se pregătească pentru viața de după ce avea să fie concediat.

Eileen păru aproape mulțumită la gândul că soțul ei ar putea să nu mai lucreze la poliție; îi sugeră să se facă agent de securitate undeva într-o corporație. „O meserie curată”, se gândi el. Copiii lui erau minunați, îl sunau zilnic și încercau să-i aducă un zâmbet cu noutăți din viața lor, dar Sparkes nu putea vedea mai departe de ziua prezentă.

Începu să alerge iar, amintindu-și cât de mult îl ajutase acest lucru pe vremea când fusese proaspăt tătic, când lăsa ritmul sacadat al joggingului să-i umple VP - 153

mintea cel puțin o oră. Dar se întoarse acasă palid la față și transpirat tot, pentru că, la cincizeci de ani, îl omorau genunchii. Eileen îi spuse să înceteze, se îmbolnăvea. Alergatul și toate celelalte îl îmbolnăveau.

Până la urmă, ședința disciplinară se dovedi decentă, întrebările îi fură puse politicos, dar cu fermitate. Răspunsurile erau deja știute, dar procedurile trebuiau urmate. Fu trimis în concediu până la primirea deciziei, pe care Sparkes o află la telefon, în pijama, convins deja că urma să fie concediat. Dar sindicalistul care îl sună îi spuse că, potrivit deciziei finale, vina fusese pusă pe seama superiorilor, iar el urma să primească o mustrare disciplinară, dar nu să

fie eliberat din funcție. Sparkes nu știu dacă să râdă sau să plângă.

Eileen plânse și îl strânse tare în brațe.