•

Mai apoi, în timp ce îi pregătesc un ceai în bucătărie, îmi dau seama că n-a folosit numele Bellei, ca și cum ea n-ar fi reală pentru el. Îmi duc bagajele înapoi sus și le despachetez, în timp ce Glen stă pe canapea și se uită la televizor la un meci de fotbal. Ca și cum totul ar fi în regulă. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu mai vorbim despre Bella. Glen e foarte atent cu mine, îmi spune tot timpul că mă iubește și mă sună să verifice dacă sunt bine. Să mă verifice.

— Ce mai faci, Jeanie?

Și viața noastră merge înainte.

Dar Bella e tot timpul cu noi. Nu vorbim despre ea, nu-i menționăm numele.

Mergem înainte, în timp ce secretul crește în mine, îmi strivește inima și stomacul, mă face să vomit în fiecare dimineață la trezire, când mi-l amintesc.

A fost atras de Bella din cauza mea. A vrut să-mi găsească un copil. Și mă

întreb ce-aș fi făcut dacă mi-ar fi adus-o acasă.

Aș fi iubit-o. Asta aș fi făcut. Aș fi iubit-o. Ar fi fost a mea, și eu aș fi iubit-o.

Aproape că a fost a mea.

•

VP - 148

Am continuat să împart patul cu Glen. Mamei nu-i venea să creadă.

— Cum îl poți suporta lângă tine după tot ce a făcut cu femeile și cu bărbatul acela?

Eu și mama n-am vorbit niciodată despre sex în mod firesc. Cea mai bună

prietenă a mea de la școală a fost persoana care mi-a explicat cum se fac copiii și ce este menstruația. Mamei nu i-a venit niciodată ușor să vorbească despre asta. Ca și cum ar fi fost ceva murdar. Dar acum, că viața sexuală a lui Glen era subiect de scandal, a putut să abordeze mai lesne subiectul. Până la urmă, toată

țara știa detaliile. Era ca și cum ar fi vorbit despre o persoană necunoscută.

— N-a fost nimic real, mami. Totul e o plăsmuire, i-am spus eu fără s-o privesc în ochi. Psihologul zice că toți bărbații își imaginează lucruri din astea.

— Tatăl tău nu-și imaginează.

— În fine, am decis să lăsăm totul în urmă și să privim spre viitor.

M-a privit de parcă ar fi vrut să spună ceva important, dar apoi și-a luat seama.

— E viața ta, Jean. Faci ce crezi că e mai bine pentru tine.

— Viața noastră, mamă. A mea și a lui Glen.

•

Glen mi-a spus că ar trebui să încep să-mi caut ceva de lucru, măcar cu jumătate de normă. Undeva în altă parte, nu în orășelul nostru.

I-am spus că mi-e frică să am de-a face cu necunoscuți, dar am convenit că

îmi trebuia o ocupație. Ceva în afara casei.

Glen a zis că revenise la ideea de a-și deschide propria afacere. Dar nu o firmă de transport. Ceva pe internet. Un fel de servicii.

— Toată lumea se ocupă cu așa ceva, Jeanie. Se fac bani ușor, și am ajuns să

mă pricep.

Mi-a venit să spun atâtea lucruri, dar cel mai bine părea să tac din gură.

Încercarea noastră de a privi spre viitor n-a durat decât o lună. Eu am început să lucrez la un salon mare de coafură din oraș, vinerea și sâmbăta. Suficient de mare ca să rămân anonimă, cu multe cliente și puține întrebări indiscrete. Era mai de fițe decât Hair Today, cu produse de păr foarte scumpe, îți puteai da seama cât costă după faptul că miroseau a migdale. În zilele când mă duceam la serviciu luam metroul, apoi mergeam pe jos pe Bond Street. Mă simțeam bine, mai bine decât mă așteptasem.

Glen stătea acasă în fața monitorului, își „construia imperiul”, cum îi spunea el. Cumpăra și vindea chestii pe ebay. Piese auto. Primeam tot timpul colete care umpleau holul, dar măcar avea o ocupație. Îl ajutam și eu câte puțin, făcând pachete și ducându-mă la poștă pentru el. Am intrat pe un făgaș zilnic.

VP - 149

Dar niciunul din noi n-a reușit să lase procesul în urmă. Nu puteam să nu mă

gândesc la Bella. Fusese aproape fetița mea. Mă trezesc spunându-mi că ar trebui să fie cu noi. Să fie copilul nostru. Uneori îmi doresc ca el s-o fi răpit în ziua aceea.

Dar Glen nu se gândește la Bella. Nu poate să uite de înscenarea lui Fry. Îl apasă. Îl văd cum se chinuie, cum se frământă, și, de fiecare dată când la televizor se vorbește despre poliție, se înfurie și spune că polițiștii i-au distrus viața. Am încercat să-l conving să renunțe la obsesia asta, să privească spre viitor, dar nu pare să mă audă.

Cred că a dat un telefon, pentru că Tom Payne a venit să ne vadă într-o joi dimineață să ne explice cum putem să dăm în judecată poliția din Hampshire.

Ne-a spus că am primi o compensație pentru tot ce a avut de îndurat Glen.

— Așa le trebuie! Am stat închis luni de zile din cauza șmecheriilor lor, a spus Glen, iar eu m-am dus să pregătesc ceaiul.

Când m-am întors, făceau calcule pe biroul lui Glen. Glen s-a priceput tot timpul la numere. E atât de inteligent! La finalul socotelilor, Tom a spus:

— Cred că ai putea obține cam un sfert de milion de lire, iar Glen a sărit de parcă ar fi câștigat la loterie.

Am vrut să-i spun că n-aveam nevoie de bani – că nu voiam banii lor murdari.

Dar n-am făcut decât să zâmbesc și l-am luat de mână.

•

E un proces lung, dar îi dă lui Glen ceva nou de făcut. Coletele ebay încetează

să mai sosească, și acum el stă la masa din bucătărie cu hârtiile lui, citește rapoarte și taie paragrafe, subliniază pasaje importante cu carioci colorate noi, perforează documente și le aranjează în dosare. Uneori îmi citește și mie, să

vadă ce părere am.

— Efectele pe care le-a avut procesul și stigmatul cu care e nevoit să trăiască