Sparkes îi zâmbi încurajator, dar era nemulțumit că femeia alesese să poarte insigna și se temea de întrebările pe care le-ar fi putut declanșa.

Procurora, o femeie slăbuță în comparație cu namila de Sanderson, o călăuzi pe Dawn Elliott printre dovezi, lăsând-o să-și spună povestea în cuvinte simple și de efect.

Când Dawn izbucni în lacrimi descriind momentul în care își dăduse seama că

fiica ei nu mai era în curte, jurații o priveau absorbiți, iar unii dintre ei aproape începură să plângă ei înșiși. Judecătoarea o întrebă dacă nu vrea un pahar cu apă, și ușierul i-l aduse, în timp ce avocații frunzăreau dosarele, gata s-o ia de la capăt.

Era rândul lui Sanderson.

— Doamnă Elliott, Bella ieșea deseori afară să se joace? în curtea din față, acolo unde n-o puteați vedea?

— Uneori, dar numai pentru câteva minute.

VP - 135

— Minutele trec foarte repede, nu vi se pare? Ca mamă, aveți probabil atâtea de făcut…

Femeia zâmbi la această fărâmă de simpatie.

— Da, uneori sunt foarte ocupată, dar știu că am scăpat-o din priviri doar câteva minute.

— De unde știți?

— Găteam niște paste, așa cum am mai spus. Asta nu durează foarte mult.

— Altceva?

— Ei bine, am spălat și vasele între timp. Și am împăturit niște hăinuțe de-ale Bellei scoase din uscător, ca să nu trebuiască să le calc.

— Pare a fi fost o după-amiază încărcată. Și ați mai avut și vreo două apeluri pe mobil. Probabil a fost foarte ușor să uitați că Bella e afară.

Dawn începu să plângă din nou, dar Sanderson nici nu clipi.

— Știu că vă e greu, doamnă Elliott, dar vreau numai să stabilesc intervalul de timp în care a dispărut Bella. Înțelegeți cât e de important, nu?

Dawn încuviință din cap și-și suflă nasul.

— Și contăm pe dumneavoastră să fiți cât mai clară, pentru că Bella a fost văzută ultima oară în jurul orei 11.35, la chioșcul de ziare. Este corect?

— Am cumpărat niște dulciuri.

— Da, Smarties, conform chitanței. Dar asta înseamnă că intervalul de timp în care Bella ar fi putut dispărea e 11.35 – 15.30. Aproape patru ore. Pentru că

nimeni n-a mai văzut-o în acest interval.

Cu vocea scăzută, Dawn apucă strâns balustrada din boxa martorilor.

— Nu, n-am mai ieșit după aceea. Dar mama a auzit-o pe Bella în după-amiaza aceea, când ne-a sunat. Mi-a spus s-o sărut.

— Doamnă Elliott, puteți vorbi puțin mai tare pentru ca onorații jurați și judecătoarea să audă ce spuneți?

Dawn își drese vocea și îi ceru scuze judecătoarei.

— Mama dumneavoastră a auzit vocea unui copil în telefon, dar nu credeți că există posibilitatea ca vocea să fi provenit de la televizor? Mama dumneavoastră a declarat la poliție că n-a vorbit cu Bella.

— Bella n-a vrut să vină la telefon, a fugit să ia ceva.

— Am înțeles. Apoi s-a dus afară, după vreo oră.

— Am scăpat-o din vedere doar câteva minute.

— Da, mulțumesc, doamnă Elliott.

Dawn vru să iasă din boxa martorilor, dar Sanderson o opri.

— Încă n-am terminat, doamnă Elliott. Observ că purtați o insignă cu mesajul

„Găsiți-o pe Bella!”

VP - 136

Dawn atinse insigna cu un gest mecanic.

— Credeți că Bella este în viață, nu? întrebă avocatul.

Dawn Elliott încuviință din cap, neștiind unde ar fi putut-o duce întrebarea.

— Într-adevăr, ați dat interviuri, contra cost, ziarelor și revistelor în care ați declarat exact acest lucru.

Acuzația că Dawn făcea bani din dispariția fetiței stârni rumoare pe băncile jurnaliștilor, și pixurile se opriră din scris în așteptarea răspunsului.

Dawn deveni defensivă și strigă:

— Da, sper că este în viață! Dar a fost răpită, bărbatul acela a răpit-o.

Arătă cu degetul spre Taylor, care privi în jos și începu să noteze într-un carnet.

— Iar banii sunt pentru fondul „Găsiți-o pe Bella!”, adăugă ea încet.

— Am înțeles, spuse avocatul și se așeză.

•

Mai trecu o săptămână plină de declarații ale vecinilor și experților, de jurați bolnavi și dispute legale până când Dan Fry fu chemat în boxa martorilor să

depună mărturie.

Era un moment hotărâtor pentru el, și picioarele îi tremurau de emoție, în ciuda tuturor repetițiilor făcute în prealabil cu șefii lui.