N-am spus nimic nici jurnaliștilor. Am început să mă duc la alte magazine ca să nu fiu găsită și am început să port pălării care-mi ascundeau fața pentru ca lumea să nu mă recunoască. La fel ca Madonna, mi-ar fi spus Lisa dacă ar fi fost încă prietena mea. Dar nu mai era. Nimeni nu mai voia să ne cunoască acum.

Voiau doar să afle cât mai multe despre noi.

VP - 130

26.

Luni, 11 februarie 2008

Polițistul

Tot ce se afla în camera de investigații fusese strâns cu patru luni înainte de proces; fotografiile și hărțile de pe pereți și avizier fuseseră dezlipite și puse în cutii, pentru procurori.

După ce fu scoasă și ultima cutie, Sparkes zăbovi o vreme, privind petele dreptunghiulare rămase ici și colo pe pereți.

— Nici n-ai zice că aici a avut loc o anchetă, spuse el.

În momentul acela, cel puțin, totul semăna mai degrabă cu tristețea postcopulatorie, îi spuse el o dată, mai târziu, lui Eileen.

— Post-ce? întrebă ea.

— Știi, sentimentul acela de după o partidă de sex, tristețea că s-a terminat, îi explică el și adăugă sfios: Am citit într-o revistă.

— Cred că e o chestie masculină, răspunse ea.

Ultimul interviu cu Taylor fusese lung și, în cele din urmă, neconcludent. Glen contestase hârtiuța roșie ca probă, desființând-o ca pe o pură coincidență.

— De unde știi că Jean nu s-a înșelat? Ar fi putut s-o găsească pe stradă sau în vreo cafenea.

— Ea spune că a găsit-o în mașina ta. De ce ar spune așa ceva dacă n-ar fi adevărat?

Taylor strânsese buzele.

— E foarte stresată.

— Și părul de pisică de pe hârtiuță? De același tip cu al pisicii cu care se juca Bella?

— Pentru numele lui Dumnezeu! Câte pisici gri sunt în țara asta? E ridicol!

Taylor își întoarse privirea spre avocatul lui. Părul ăla putea pluti pur și simplu prin aer, nu-i așa, Tom?

Sparkes făcuse o pauză, savurând neașteptata notă de teamă din vocea lui Taylor. Apoi trecuse la ceea ce anticipa el a fi „lovitura de grație”. Momentul în care Taylor își dăduse seama că picase în plasa poliției.

— BigBear, deci, domnule Taylor, spusese Sparkes.

VP - 131

Taylor rămăsese gură-cască, apoi izbucnise:

— Nu știu despre ce vorbești.

— Te-ai cam plimbat prin pădure în căutare de prieteni, nu-i așa? Să știi că

am cunoscut-o și pe Goldilocks.

Taylor începuse să dea agitat din picioare și se holbase în poală. Era postura lui de refugiu.

Alături de el, Tom Payne păruse uimit de turnura pe care o luase interogatoriul și îl întrerupsese pe Sparkes:

— Am nevoie de câteva momente cu clientul meu, vă rog.

Cinci minute mai târziu, cei doi puseseră povestea cap la cap.

— A fost vorba despre o fantezie personală a doi adulți responsabili, spusese Glen Taylor. Eram foarte stresat.

— Cine era fetița al cărei nume începe cu litera „B”?

— A fost vorba despre o fantezie personală a doi adulți responsabili.

— Bella?

— A fost vorba despre o fantezie personală…

— Ce-ai făcut cu Bella?

— A fost o vorbă despre o fantezie personală…

După ce fusese acuzat oficial, Glen încetase să bălmăjească despre fantezia personală și îl privise pe polițist în ochi.

— Faci o greșeală uriașă, domnule Sparkes!

Fusese ultimul lucru pe care îl spusese înainte să fie închis în așteptarea procesului.

•

Arestul preventiv pe timp de iarnă nu-l făcu pe Glen Taylor mai cooperant, iar în data de 11 februarie 2008 compăru în fața juraților în clădirea Old Bailey și declară cu voce tare și fermă că este „nevinovat” de răpirea Bellei Elliott.

Se așeză pe scaun aproape fără să dea vreo atenție gardienilor care-l flancau și-și aținti ochii asupra lui Sparkes, care își croia drum spre boxa martorilor.

Sparkes simți intensitatea privirii lui Taylor în ceafă și încercă să se adune ca să depună jurământul. Vocea îi tremură ușor, dar prezentă dovezile cu desăvârșită competență, în răspunsuri scurte, simple și clare.

Lunile de alergătură, urmăriri, verificări, interogatorii și colectare de dovezi fură condensate într-o scurtă prezentare în fața unui public select și a unui regiment de critici.

Cel mai important dintre ei era avocatul lui Glen Taylor, un veteran al proceselor, trecut prin ciur și prin dârmon, cu un aer nobil, perucă și robă, care se ridică să-l interogheze pe Sparkes.

VP - 132

Jurații – opt bărbați și patru femei, aleși cu grijă de apărare în așa fel încât să-și asigure simpatiile și sensibilitățile masculine – își răsuciră capetele după el precum talerele de floarea-soarelui.