Nici măcar copiii lui nu erau interesați de problemele lui cu poliția.
— Nu ne vedem niciodată, spuse cel mare. A plecat înainte să-mi dau seama măcar că există.
Matthews continua cercetările, perseverent. Îi crescu tensiunea când descoperi că Doonan nu ajunsese la medic în ziua în care dispăruse Bella, dar acesta declară că spatele îl duruse atât de tare, încât nu putuse părăsi apartamentul. Iar medicul de familie fu de acord cu el.
— Abia dacă se poate ține pe picioare de multe ori, spuse acesta. Bietul om!
Doonan nu putea fi încă eliminat cu totul ca suspect, dar Sparkes își cam pierduse răbdarea și insista ca Matthews să-și îndrepte atenția spre Glen Taylor.
— Doonan e aproape handicapat, abia merge, cum ar putea răpi un copil?
întreba el. N-avem nicio dovadă în afara faptului că era într-o dubă albastră la momentul acela, nu?
Matthews dădu din cap.
— Nu, șefule, dar mai e și povestea din Operațiunea Aur.
— Și cum dovedești tu că s-a uitat la fotografiile acelea? N-ai cum. Taylor are fotografii porno cu copii pe calculator. Asupra lui ar trebui să ne concentrăm.
Am nevoie să te ocupi de asta, Matthews.
VP - 103
Subinspectorul nu era convins că ar fi trebuit să oprească ancheta în privința lui Doonan, dar știa că șeful lui își formase o altă părere.
Problema reală pentru Sparkes era că nu se putea detașa de prima lui intuiție, că ei găsiseră deja vinovatul, și se temea că, în cazul în care nu-l vor opri la timp, va răpi o altă fetiță.
Începuse să fie atent la fiecare copil de vârsta Bellei care-i ieșea în cale – pe stradă, în magazine, în mașini sau în cafenele – și apoi să scruteze fețele din jur, căutând posibili răpitori. Începuse să-și piardă apetitul, dar nu și concentrarea.
Știa că investigația îi acapara viața, dar nu putea face nimic.
— Ești obsedat de acest caz, îi spusese Eileen într-o seară, nu demult. Nu putem să stăm și noi la un pahar fără ca tu să fii cu gândurile duse? Relaxează-te!
Lui îi venise să urle la ea: „Vrei să mai fie răpit vreun copil în timp ce eu stau la un pahar de vin?” Dar n-o făcuse. Nu era vina lui Eillen. Ea nu înțelegea.
Sparkes știa că nu poate avea grijă de fiecare fetiță din oraș, dar nu putea renunța să încerce.
Avusese multe cazuri asemănătoare în cariera lui – micuța Laura Simpson; bebelușul W, pe care tatăl lui vitreg îl scuturase atât de tare încât îl omorâse; băiețelul familiei Voules, înecat în piscina din parc printre alți copii; accidente rutiere și copii fugiți de acasă –, dar pe niciunul din ei nu-l cunoscuse atât de bine ca pe Bella.
Își aminti senzația de neputință care-l cuprinsese când îl ținuse pentru prima oară pe James, băiatul lui, în brațe, gândul că doar el era responsabil de bunăstarea și siguranța copilului într-o lume plină de pericole și oameni răi. La fel simțea și în privința Bellei.
Începuse s-o viseze. Asta nu era niciodată semn bun.
Se întrebă dacă nu cumva mașina albastră le distrăgea atenția de la alte piste. Dar atunci de ce șoferul mașinii albastre nu venise singur să se identifice?
Toată lumea își dorea să-i ajute pe polițiști în cazul ăsta. Dacă tipul ar fi venit doar în vizită într-o casă, ar fi sunat după aceea la poliție, nu?
Doar dacă nu fusese Glen Taylor, se gândi Sparkes.
Căutările fuseseră amănunțite, se luase la puricat fiecare centimetru. Un tricou aruncat într-un tufiș, un pantof desperecheat, o fetiță blondă zărită întrun mall în timp ce încerca să scape de un adult. Polițiștii erau cu nervii întinși la maximum pe măsură ce orele, apoi zilele, apoi săptămânile treceau fără niciun rezultat. Erau cu toții epuizați, dar nimeni nu renunța.
Ședințele informative de dimineața deveniră din ce în ce mai scurte și mai sumbre. Tricoul găsit aparținea unui copil de opt ani, pantoful nu era al Bellei, VP - 104
iar fetița blondă din mall avusese un acces de furie. Pistele erau eliminate pe măsură ce se făceau verificări.
Sparkes nu-și arăta disperarea. Dacă ar fi scos la iveală ce simte, echipa lui s-ar fi descurajat. În fiecare dimineață își ținea un discurs de îmbărbătare la birou, uneori în fața oglinzii de la toaletă, având grijă ca nimeni să nu-i poată citi eșecul în ochii tot mai încercănați. Apoi intra în birou, plin de energie, transmițând-o și colegilor, bărbați și femei.
— Să revenim la faptele fundamentale, spuse el în acea dimineață.
Și așa făcură, revăzură fotografii, hărți, nume și liste.
— Ce ne scapă? îi provocă el pe ceilalți să gândească.
Era înconjurat de priviri obosite.
— Cine ar răpi un copil? Ce știm din alte cazuri similare?
— Un pedofil.
— O rețea de pedofili.
— Un răpitor care vrea recompensă.
— Sau răzbunare.
— O femeie care și-a pierdut copilul.
— Sau care nu poate avea copii.
