— Nu, n-am avut probleme, reuși ea să răspundă și o bufni plânsul.
Matthews îi dădu pachetul cu șervețele de pe măsuța de sub cotul lui.
— Luați aici! Mă duc să vă aduc un pahar cu apă.
— Doamnă Taylor, nu vreau să vă supăr, dar sunt întrebări pe care trebuie să
le pun. Investighez un caz foarte serios, înțelegeți?
Ea clătină din cap. Nu înțelegea.
— Dar copiii, doamnă Taylor? trecu Sparkes la următorul subiect delicat.
— Nu avem.
— Așa ați decis?
— Nu, ne dorim amândoi un copil, dar nu putem concepe.
Sparkes așteptă puțin.
— Glen are o problemă fiziologică. Așa ne-a spus doctorul. Jean tremura. Ne plac foarte mult copiii. Tocmai de aceea sunt convinsă că Glen nu poate avea nimic de-a face cu dispariția Bellei.
Numele fetiței fusese acum adus în discuție, iar Sparkes putu să pună
întrebarea pe care aștepta să o pună.
— Doamnă Taylor, unde era Glen în jurul orei 4 după-amiaza în ziua în care a dispărut Bella?
— Era aici, domnule Sparkes, răspunse Jean imediat. Aici, cu mine. Voia să
mă vadă.
— De ce? întrebă Sparkes.
— Ca să mă salute, pur și simplu. Nimic special. Am băut rapid o ceașcă de ceai, apoi a plecat spre depozit să-și ia mașina.
— Cât timp a fost acasă?
— Cam… cam patruzeci și cinci de minute, spuse ea puțin prea rar.
„Oare calculează în minte?” se gândi Sparkes.
— Se întorcea deseori acasă înainte să returneze mașina?
— Uneori.
— Când a fost ultima dată când a venit acasă așa?
— Nu sunt sigură, nu-mi amintesc… spuse ea, și pieptul i se umplu de pete roșii.
VP - 86
— Sper că nu joacă poker, avea să spună Matthews după aceea. Are mai mulți ași în mânecă decât am văzut vreodată.
— Doamnă Taylor, de unde știți că era ora 4? întrebă Sparkes.
— Am avut liber în după-amiaza aceea pentru că lucrasem duminică de dimineață și am auzit la radio știrile de la ora 4.
— Este posibil să fi fost și știrile de la ora 5. Sunt din oră în oră. De unde știți că erau cele de la ora 4?
— Îmi amintesc că i-am auzit spunând: „Este ora 4, ascultați știrile BBC”.
Jean se opri și luă o gură de apă.
Sparkes o întrebă cum reacționase Glen la auzul știrii despre dispariția Bellei, iar Jean îi spuse că fusese la fel de șocat ca și ea.
— Ce a spus? întrebă Sparkes.
— „Săraca fetiță! Sper s-o găsească”, răspunse ea, punând cu grijă paharul pe masă. A spus că probabil e vorba despre un cuplu care și-a pierdut copilul și care a răpit-o și a plecat cu ea în străinătate.
Sparkes îl așteptă pe Matthews să-și noteze totul în carnet, apoi se întoarse din nou spre Jean Taylor.
— Ați mers vreodată cu duba lui Glen?
— O singură dată. El preferă să conducă singur ca să se poată concentra, dar anul trecut de Crăciun am făcut o mică plimbare. Ne-am dus la Canterbury.
— Doamnă Taylor, în momentul de față inspectăm cu mare atenție duba.
