— Filme porno. Cineva se uita la filme porno pe un calculator de la serviciu, în timpul orelor de lucru. Un idiot. Taylor adoptase o atitudine de indignare. Eu n-aș face niciodată ceva atât de prostesc.
— Și dumneavoastră unde vă uitați la filme porno?
Întrebarea îl blocă.
— Aș vrea să consult un avocat, spuse el, agitându-și picioarele pe sub masă.
— Așa veți face, domnule Taylor. Apropo, să știți că aruncăm o privire și în calculatorul pe care îl folosiți acasă. Credeți că vom găsi ceva pe el? E ceva ce ați vrea să ne spuneți de pe acum?
Dar Taylor nu mai răspunse la nicio întrebare. Stătea pur și simplu fără să
scoată un cuvânt, holbându-se la propriile mâini, și dădu din cap la propunerea de a primi ceva de băut.
La acel sfârșit de săptămână, avocatul de serviciu era Tom Payne. De vârstă
mijlocie, într-un costum negru prăfuit, intră în camera de interogatoriu o oră
mai târziu, cu niște foi galbene în mână și o servietă deschisă.
— Am nevoie de puțin timp să mă consult cu domnul Taylor, îi spuse el lui Sparkes, și camera se goli.
În timp ce pleca, Sparkes se uită la Tom Payne, măsurându-l din priviri. Apoi acesta din urmă îi întinse mâna noului său client.
— Haideți să vedem cu ce vă pot ajuta, domnule Taylor! spuse.
Jumătate de oră mai târziu, polițiștii se întoarseră în camera de interogatoriu pentru a analiza din nou povestea lui Taylor, ale cărei detalii miroseau a fals.
— Haideți să revenim la demisia de la bancă, domnule Taylor! Vom discuta din nou cu cei de acolo, deci ce-ar fi să ne spuneți despre ce a fost vorba? zise Sparkes.
Suspectul repetă aceleași scuze, în timp ce avocatul stătea lângă el, impasibil.
Aparent, toată lumea era vinovată în afară de el. Și mai era și alibiul lui. Polițiștii îi atacară declarațiile pe toate părțile, dar nu reușiră să-l invalideze. Bătură la VP - 78
ușile vecinilor, dar nimeni nu-l văzuse venind acasă în ziua răpirii Bellei. Cu excepția nevestei lui.
Două ore mai târziu, lui Glen Taylor i se luară mostre de ADN și apoi fu dus în celulă, în timp ce poliția verifica autenticitatea poveștii lui. Pentru o clipă, când își dădu seama că nu va merge acasă, semănă cu un tânăr pierdut. Matthews îi ceru să-și golească buzunarele și să-și scoată cureaua.
— O puteți suna pe Jean, soția mea? își întrebă el avocatul cu o voce vag tremurândă.
În goliciunea celulei, se așeză pe băncuța din plastic de lângă perete și închise ochii.
Agentul de serviciu se uită la el prin vizor.
— Pare destul de calm, îi spuse el colegului, însă e bine să fim atenți. Cu tipii liniștiți am un presentiment neplăcut.
VP - 79
16.
Joi, 10iunie 2010
Văduva
Pe vremuri îmi plăceau prânzurile pe care le luam duminica. Întotdeauna pui la rotisor cu de toate. Îl simțeam ca pe un obicei de familie, iar la începuturi veneau și părinții noștri să mănânce împreună cu noi. Stăteau în jurul mesei din bucătărie, ascultând cu o ureche sfârșitul emisiunii Desert Island Discs și citind ziarele de duminică, timp în care eu puneam cartofii la copt și serveam cafea.
Era o plăcere să fac parte din această lume a adulților în care ne puteam invita părinții la masa de prânz. Unii spun că au început să se simtă maturi în momentul în care au obținut prima slujbă ori s-au mutat la casa lor, dar pe mine duminicile acelea mă făceau să mă simt adultă.
Ne plăcea mult casa în care locuiam. Zugrăviserăm camera de zi în culoarea magnoliei – Glen spunea că e „stilată” – și cumpăraserăm pe credit un set de mobilă compus din trei piese. Cred că am plătit o sumă zdravănă până la sfârșit, dar arăta foarte bine, așa că Glen nu s-a putut abține s-o cumpere. Ne-a luat mai mult timp să strângem bani pentru noua bucătărie, dar într-un final am reușit și ne-am cumpărat una cu uși albe. Ne-am plimbat prin magazin ore întregi, ținându-ne de mâini ca celelalte cupluri. Mie îmi plăceau dulapurile din lemn de pin, dar Glen voia ceva „care să arate curat”. Așadar, le-am ales pe cele albe. Trebuie să recunosc că la început totul semăna cu un spital, dar am cumpărat mânere roșii, veselă colorată și tot felul de mărunțișuri pentru a înviora decorul. Eram îndrăgostită de bucătărie – „raionul meu”, cum îl numea Glen. El n-a gătit niciodată. Îmi spunea că n-ar reuși decât să facă mizerie, apoi râdeam amândoi. Prin urmare, eu m-am ocupat tot timpul de gătit.
Glen punea masa în fața părinților, se prefăcea că se ceartă cu tatăl meu ca să-și dea coatele de pe masă și o tachina pe mama lui că citea horoscopul.
— Se anunță vreun brunet înalt și frumos săptămâna asta, mamă?
Tatăl lui, George, nu spunea prea multe, dar venea de fiecare dată. Fotbalul era singura pasiune pe care o aveau în comun. Dar nu se puteau pune de acord nici măcar în privința asta. Lui Glen îi plăcea să urmărească meciurile la televizor. George se ducea pe stadion. Glen nu agrea aglomerația, transpirația și VP - 80
înjurăturile din mulțime. „Jean, eu sunt mai pudic, îmi place sportul, nu viața socială”, obișnuia să-mi spună. Tatăl lui îl făcea „fătălău”.
George nu-l înțelegea deloc pe Glen, și noi credeam că probabil se simțea amenințat de educația superioară a fiului. Glen se descurcase bine la școală –
mereu fusese printre primii în clasă – și muncise mult, pentru că nu voia să
sfârșească șofer de taxi, ca tatăl lui. E amuzant că a sfârșit totuși în aceeași breaslă. I-am spus asta la un moment dat sub formă de glumă, dar Glen m-a lămurit că e o mare diferență între a fi șofer de taxi și a fi șofer.
Eu nu știam ce vreau să fiu. Poate una dintre acele fete drăguțe care nu trebuie să încerce nimic. Nu încercam nimic, oricum, iar Glen spunea că sunt drăguță, așa că s-a cam adeverit. Făceam eforturi pentru el, dar nu mă machiam foarte tare. Lui nu-i plăcea, îmi spunea că atrag prea mult atenția.
În duminicile petrecute împreună, Mary obișnuia să aducă tartă cu mere, iar mama mea aducea flori. Ea nu gătea prea bine. Prefera legumele din conservă
celor proaspete. Era ciudat, dar tata spunea că așa fusese ea crescută și că el se obișnuise.
