— Dar… încerc să reacționez.

Numai că ea îmi pune în față un teanc de hârtii, pe care încep să le citesc, pentru că nu știu ce altceva să fac. O mulțime de clauze și „părțile la contract”.

— Habar n-am ce înseamnă toate astea, îi spun eu.

Glen era cel care se ocupa de hârtii și semna totul.

Kate pare nerăbdătoare și încearcă să-mi explice termenii legali.

— E foarte simplu, îmi spune.

Vrea cu tot dinadinsul să semnez. Probabil șeful ei face presiuni, dar eu pun contractul pe masă și clatin din cap; ea oftează.

— Vrei să se uite la el un avocat în locul tău? mă întreabă.

Încuviințez din cap.

— Cunoști vreunul?

Încuviințez din nou din cap. Îl sun pe Tom Payne, avocatul lui Glen. A trecut ceva timp – probabil vreo doi ani –, dar mai am numărul lui în telefon.

— Jean, ce mai faci? Mi-a părut rău să aflu despre accidentul lui Glen, îmi spune el după ce secretara mi-l dă la telefon.

VP - 99

— Mulțumesc, Tom, frumos din partea ta. Am nevoie de ajutorul tău. Cei de la ziarul Daily Post vor să le acord un interviu exclusiv și îmi cer să semnez un contract. Crezi că te-ai putea uita peste el?

Tace, și îmi imaginez uimirea de pe fața lui.

— Un interviu? Ești sigură că faci ceea ce trebuie? Te-ai gândit bine?

Nu mi-a pus întrebările esențiale, și îi sunt recunoscătoare pentru asta. Îi spun că m-am gândit și că era singura modalitate de a scăpa de jurnaliștii care se tot adunau la ușa mea. Încep să vorbesc aidoma lui Kate. Nu am neapărată

nevoie de bani. Glen a primit un sfert de milion compensație pentru povestea în care l-a amestecat poliția – bani murdari pe care i-am investit amândoi într-o societate de construcții – și mai sunt și banii din asigurarea lui de viață. Dar cele 50.000 de lire pe care vrea să mi le plătească ziarul nu mi-ar strica.

Tom nu pare convins, dar e de acord să citească contractul, iar Kate i-l trimite pe e-mail. Așteptăm răspunsul, iar ea încearcă să mă convingă să merg la spa pentru un tratament facial. Nu vreau să fiu manevrată din nou de alții, așa că

refuz și aștept.

De când s-a încheiat cazul lui Glen, între mine și Tom s-a format o legătură

specială.

Stăteam împreună așteptând ca Glen să fie eliberat, iar Tom nu se putea uita la mine. Cred că se temea de ceea ce ar fi văzut în ochii mei.

Mă văd stând acolo cu el. Finalul calvarului – deși nu tocmai finalul. Fusesem recunoscătoare pentru ordinea pe care tribunalul o dăduse vieții mele. Fiecare zi, planificată. În fiecare zi plecam de acasă la 8 dimineața, îmbrăcată frumos, ca și cum m-aș fi dus la serviciu la birou. În fiecare zi veneam înapoi acasă la 17.30.

Treaba mea era să-l sprijin pe Glen și să nu spun nimic.

Tribunalul era ca un sanctuar. Îmi plăceau holurile zgomotoase și aerisite, curentul care mișca anunțurile de pe aviziere și vocile de la cantină.

Tom mă dusese acolo înainte ca Glen să-și facă apariția, la proces, ca să mă

obișnuiesc cu sala de tribunal. Văzusem Old Bailey4 la televizor – la știri, reporterii vorbeau de pe trotuarul din fața lui despre crime, sau atentate teroriste, sau mai știu eu ce, iar interiorul îl știam din seriale polițiste. Dar nimic nu se compara cu ceea ce am văzut aievea. Sălile sunt întunecoase, mai mici decât arată la televizor, miros a praf, ca o clasă plină de cretă, și par de modă

veche, cu mobilă și lambriuri din lemn închis la culoare.

Era liniște și foarte plăcut când am dat o raită pe acolo înainte să înceapă

ziua de lucru. N-am văzut mai pe nimeni. A fost un pic altfel în momentul în care Glen a apărut la tribunal ca să i se stabilească data înfățișării la proces. Atunci 4 Sediul Tribunalului Penal Central al Angliei și Țării Galilor, la Londra.

VP - 100

sala gemea de lume. Oamenii au făcut coadă ca să-l vadă. Își aduseseră

sandvișuri și sticle cu apă de parcă era târg sau ceva. Iar reporterii se îngrămădeau pe scaunele presei din spatele meu. Am stat cu capul plecat, prefăcându-mă că îmi caut ceva în geantă, până în momentul în care Glen a fost adus de gardieni și instalat în boxa acuzaților. Părea mic. Îi adusesem cel mai frumos costum, se bărbierise, dar tot mic părea. S-a uitat spre mine și mi-a făcut cu ochiul. De parcă nu se întâmpla nimic grav. Am încercat să-i zâmbesc, dar gura mi-era uscată, buzele mi se lipiseră de dinți.

Totul s-a terminat atât de repede, că abia dacă am avut timp să mă uit la el înainte să dispară pe scări. Mi-au dat voie să-l văd ceva mai târziu. Se schimbase în uniforma de pușcăriaș, asemănătoare cu un trening, și-și scosese din picioare pantofii cei buni.

— Bună, Jeanie, iubirea mea! Ei bine, ce mai farsă, nu crezi? Avocatul mi-a zis că e o farsă, pur și simplu.

Am vrut să-i spun că era normal să-i zică așa ceva, doar pentru asta era plătit.

Data procesului fusese stabilită pentru luna februarie, patru luni mai târziu, iar Glen era convins că dosarul va fi respins înainte de termen.

— E o prostie, Jeanie, știi foarte bine. Polițiștii spun numai minciuni ca să iasă

ei cu fața curată. Au nevoie să aresteze pe cineva, și eu sunt unul dintre fraierii care conducea o mașină albastră în ziua aia în zonă.

M-a strâns de mână și la fel am făcut și eu. Avea dreptate. Numai prostii.

M-am dus acasă și m-am prefăcut că totul era în regulă.

Interiorul casei chiar era. Micul meu univers rămăsese neatins – aceiași pereți, aceleași cești, aceeași mobilă. Dar afară, totul se schimbase. Trotuarul din fața casei era plin de oameni care veneau, plecau sau se uitau la casa mea.

Sperau să vadă o frântură din mine.

Din când în când trebuia să ies, și atunci mă îmbrăcam cât mai anonim, acoperindu-mă complet, și îmi făceam curaj în hol înainte să ies repede și subit.

Nu puteam să evit blițurile, dar speram să se sature de aceleași imagini cu mine mergând pe alee. Și am învățat să fredonez un cântec în minte ca să nu le mai aud remarcile și întrebările.

Vizitele la penitenciar erau cele mai rele. Trebuia să iau un autobuz, și ziariștii mă urmăreau până în stație și mă fotografiau pe mine și pe ceilalți pasageri în timp ce așteptam. Toată lumea se supăra – pe ei și apoi pe mine. Nu era vina mea, dar eu picam prost. Pentru că eram soția celui acuzat.

Am încercat să mă duc în alte stații de autobuz, dar la un moment dat m-am săturat de jocurile lor și, până la urmă, am acceptat situația și i-am așteptat să

se plictisească.

VP - 101