Urcam în autobuzul 380 spre Belmarsh și stăteam cu o sacoșă de plastic pe genunchi, încercând să las impresia că mă duceam la cumpărături. Așteptam să

văd dacă apăsa altcineva pe butonul de oprire înainte de stația unde trebuia să

cobor și mă dădeam repede jos. Mai erau femei care coborau acolo, cu copii plângăcioși și cu cărucioare, iar eu mergeam mult în spatele lor, pentru ca lumea să nu creadă că eram ca ele.

Glen era în arest preventiv, așa că nu erau prea multe reguli pentru vizite, dar cel mai mult îmi plăcea că nu aveam voie să port tocuri, fuste scurte sau haine transparente. Mă făcea să râd. Prima dată m-am îmbrăcat în pantaloni și un pulover. Confortabil și sigur.

Lui Glen nu i-a plăcut.

— Jean, sper că nu devii delăsătoare, mi-a spus el, așa că la următoarea vizită

m-am rujat.

Avea dreptul la trei vizite pe săptămână, dar am convenit să-l vizitez de două

ori, ca să nu am de-a face prea des cu reporterii. Lunea și vinerea.

— În felul ăsta îmi încep și-mi termin săptămâna cu bine, mi-a spus el.

În sala de vizite era prea multă gălăgie, iar lumina puternică mă deranja la ochi. Stăteam unul în fața celuilalt și făceam schimb de noutăți, apoi ascultam conversațiile celorlalți și vorbeam despre ele.

Credeam că misiunea mea era să-l liniștesc și să-l asigur că sunt alături de el, dar el părea să știe deja asta.

— Jeanie, o să trecem noi peste toate. Știm amândoi adevărul, și cât de curând o să-l afle și lumea. Nu-ți face griji! îmi spunea cel puțin o dată pe parcursul fiecărei vizite.

Încercam, dar simțeam că viața ni se scurge printre degete.

— Și dacă adevărul nu iese la iveală? l-am întrebat o dată, și el a părut dezamăgit chiar și numai fiindcă sugerasem așa ceva.

— Va ieși, a insistat. Avocatul zice că poliția a făcut greșeli grave.

Dosarul lui n-a fost respins, și atunci el a declarat că polițiștii „vor să se dea în spectacol”. La fiecare întâlnire îmi părea mai mic, ca și cum se chircea înăuntrul lui.

— Nu-ți face griji, iubirea mea! mă trezeam spunând. Curând se va termina totul.

Iar el mă privea recunoscător.

VP - 102

21.

Luni, 1 iunie 2007

Polițistul

Sparkes reanaliza situația. Trecuseră două luni de când bătuse pentru prima dată la ușa lui Glen Taylor, și ancheta nu progresa în niciun fel. Nu din cauză că

n-ar fi făcut cercetări. Colegii lui examinaseră toate detaliile vieții lui Glen – ca și ale vieții lui Mike Doonan și Lee Chambers dar nu descoperiseră prea multe.

Doonan părea a duce o existență banală, în care nici măcar cele două

divorțuri nu aduseseră o pată de culoare. Singurul lucru interesant era că

fostele lui neveste deveniseră prietene foarte bune și se completau una pe cealaltă când vorbeau despre defectele lui Mike.

— Cred că e un pic egoist, spunea Marie Doonan.

— Da, egoist, confirma Sarah Doonan. Ne e mai bine fără el.

Nici măcar copiii lui nu erau interesați de problemele lui cu poliția.

— Nu ne vedem niciodată, spuse cel mare. A plecat înainte să-mi dau seama măcar că există.

Matthews continua cercetările, perseverent. Îi crescu tensiunea când descoperi că Doonan nu ajunsese la medic în ziua în care dispăruse Bella, dar acesta declară că spatele îl duruse atât de tare, încât nu putuse părăsi apartamentul. Iar medicul de familie fu de acord cu el.

— Abia dacă se poate ține pe picioare de multe ori, spuse acesta. Bietul om!

Doonan nu putea fi încă eliminat cu totul ca suspect, dar Sparkes își cam pierduse răbdarea și insista ca Matthews să-și îndrepte atenția spre Glen Taylor.

— Doonan e aproape handicapat, abia merge, cum ar putea răpi un copil?

întreba el. N-avem nicio dovadă în afara faptului că era într-o dubă albastră la momentul acela, nu?

Matthews dădu din cap.

— Nu, șefule, dar mai e și povestea din Operațiunea Aur.

— Și cum dovedești tu că s-a uitat la fotografiile acelea? N-ai cum. Taylor are fotografii porno cu copii pe calculator. Asupra lui ar trebui să ne concentrăm.

Am nevoie să te ocupi de asta, Matthews.

VP - 103

Subinspectorul nu era convins că ar fi trebuit să oprească ancheta în privința lui Doonan, dar știa că șeful lui își formase o altă părere.

Problema reală pentru Sparkes era că nu se putea detașa de prima lui intuiție, că ei găsiseră deja vinovatul, și se temea că, în cazul în care nu-l vor opri la timp, va răpi o altă fetiță.

Începuse să fie atent la fiecare copil de vârsta Bellei care-i ieșea în cale – pe stradă, în magazine, în mașini sau în cafenele – și apoi să scruteze fețele din jur, căutând posibili răpitori. Începuse să-și piardă apetitul, dar nu și concentrarea.

Știa că investigația îi acapara viața, dar nu putea face nimic.

— Ești obsedat de acest caz, îi spusese Eileen într-o seară, nu demult. Nu putem să stăm și noi la un pahar fără ca tu să fii cu gândurile duse? Relaxează-te!

Lui îi venise să urle la ea: „Vrei să mai fie răpit vreun copil în timp ce eu stau la un pahar de vin?” Dar n-o făcuse. Nu era vina lui Eillen. Ea nu înțelegea.

Sparkes știa că nu poate avea grijă de fiecare fetiță din oraș, dar nu putea renunța să încerce.

Avusese multe cazuri asemănătoare în cariera lui – micuța Laura Simpson; bebelușul W, pe care tatăl lui vitreg îl scuturase atât de tare încât îl omorâse; băiețelul familiei Voules, înecat în piscina din parc printre alți copii; accidente rutiere și copii fugiți de acasă –, dar pe niciunul din ei nu-l cunoscuse atât de bine ca pe Bella.