Când aveam activități casnice la școală, obișnuiam să aduc acasă mâncarea pe care o făceam. Nu era rea, dar, dacă găteam ceva „străin”, precum lasagna sau chili con carne, mama se foia un pic până să mănânce.
Puiul prăjit era pe placul tuturor, iar pentru ea găteam mereu mazăre din conservă.
Râdeam pe rupte, îmi amintesc. Râdeam din nimic. Prostioare care se întâmplau la salon sau la bancă, bârfe despre vecini sau despre serialul EastEnders. Bucătăria se umplea de aburi când scurgeam apa din morcovi și varză, iar Glen desena cu degetul pe geam. Uneori desena inimioare, și Mary îmi zâmbea. Își dorea foarte mult să aibă nepoți și mă întreba de fiecare dată când spălam vasele dacă aveam ceva vești.
La început îi spuneam:
— Mary, avem destul timp pentru asta. Abia ne-am căsătorit.
Mai târziu, am început să mă fac că n-o aud când îmi punea întrebarea din cauză că băgăm vasele la spălat și, cu timpul, a încetat să mă mai întrebe. Cred că și-a dat seama că Glen era problema. Eram mai apropiată de Mary decât de mama mea la vremea aceea și știa că i-aș fi spus dacă ar fi fost vina mea. Nu i-am dezvăluit niciodată motivul, dar îmi imaginez că și-a dat seama, iar Glen a dat vina pe mine.
— Jeanie, asta nu ne privește decât pe noi.
Prânzurile de duminică au început la un moment dat să se rărească, pentru că Glen și George nu mai suportau să stea în aceeași cameră.
VP - 81
Tatăl lui aflase de problemele noastre de fertilitate și a făcut o glumă de Crăciun. Noi tocmai aflaserăm diagnosticul de la medic.
— Ia uite, Glen, mandarina asta e ca tine. N-are semințe.
George era un bădăran, dar chiar și el și-a dat seama că mersese prea departe cu gluma. Nimeni n-a spus nimic. A urmat o tăcere groaznică. Niciunul din noi nu știa ce să spună, așa că ne-am uitat la televizor și am împărțit o cutie de bomboane. Glen era alb ca varul. Stătea pur și simplu acolo, și eu simțeam că
n-am curaj nici să-l ating. Fără semințe.
În mașină, în drum spre casă, mi-a spus că n-o să-l ierte niciodată pe tatăl lui.
Și nu l-a iertat. N-am mai adus niciodată în discuție momentul acela.
Eu îmi doream foarte tare un copil, dar el nu voia să vorbească despre
„problema noastră”, cum trebuia să-i spun, sau despre adopție. Se închisese în el, iar eu m-am închis în mine. O vreme, am fost ca doi străini care împărțeau aceeași casă.
În timpul prânzurilor de duminică, Glen a încetat să mai deseneze pe geam și a început în schimb să deschidă ușa ca să iasă aburul. Și toată lumea a început să plece mai devreme și toți inventam tot felul de scuze. „Suntem foarte ocupați weekendul ăsta, Mary. Te superi dacă o lăsăm pe duminica viitoare?” Apoi totul se transforma în „luna viitoare”, și ușor, ușor, prânzurile în familie s-au limitat la zilele de naștere și la Crăciun.
Dacă am fi avut copii, părinții noștri ar fi fost bunici. Totul ar fi fost altfel, dar așa, presiunea de a juca familia perfectă doar de dragul părinților noștri devenise prea mult. Nu aveam nimic care să ne distragă atenția. Eram doar noi doi. Iar controlul pe care ei îl exercitau asupra vieții noastre a fost prea mult pentru Glen. După un prânz la care cele două mame au decis că ar fi fost mai bine să cumpăr un aragaz nou, Glen mi-a spus că s-a săturat ca părinții să se amestece în toate. I-am spus că nu voiau decât să ne ajute, dar am văzut că
devenea tot mai întunecat. A fost foarte tăcut și pierdut în gânduri toată ziua.
Nu fusese întotdeauna așa. Dar, de la un moment dat, a început să se simtă
jignit de orice. Se supăra de lucruri mărunte – câteva vorbe aruncate de vânzătorul de ziare despre meciul pierdut de Arsenal sau un copil în autobuz care era obraznic – și nu-i trecea cu zilele. Eu încercam să-l fac să râdă, dar efortul m-a epuizat, așa că l-am lăsat să-și rezolve singur problemele.
Am început să mă întreb dacă nu cumva căuta motive să fie supărat. Colegii de la serviciu cu care îi plăcuse întotdeauna să lucreze îi deveniseră acum nesuferiți, și venea acasă bombănindu-i. Știam că îl frământă ceva foarte tare și încercam să-l scot din starea în care era. Fusese o vreme când poate că aș fi fost în stare, atunci când eram mai tineri, dar acum lucrurile se schimbaseră.
VP - 82
Una dintre clientele de la salon mi-a spus că toate căsniciile devin monotone după etapa de „iubire nebună”. Dar oare asta ni se întâmpla?
Cred că atunci a început el să urce mai des la etaj, în camera unde se afla calculatorul. Se închidea în el și se înstrăina. Alegea aiurelile lui în locul meu.
VP - 83
17.
Duminică, 8 aprilie 2007
Polițistul
Mașina de livrări a lui Taylor fu demontată și verificată, piesă cu piesă, de către echipa de criminaliști din Southampton; la fel se întâmplă cu uniforma și pantofii luați de acasă de la el, cu amprentele, saliva, mostrele de unghii, spermă și păr.
Un grup de specialiști îi scotocea prin măruntaiele calculatorului.
Viața lui Taylor era cercetată în cel mai mic detaliu. Sparkes vru atunci să-și încerce norocul și cu nevasta lui.
În sâmbăta de Paște, la ora 8 dimineața, după ce luaseră micul dejun la Premier Inn în sudul Londrei, Sparkes și Matthews îi bătură la ușă.
Jean Taylor le deschise pe jumătate îmbrăcată cu paltonul.
— Dumnezeule! făcu ea dând cu ochii de Sparkes. S-a întâmplat ceva cu Glen? Avocatul lui mi-a spus că totul urma să se rezolve azi și că se întoarce acasă.
— Nu, nu chiar, spuse Sparkes. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Sparkes. E mai bine să discutăm aici decât la secția de poliție.
La auzul cuvântului „secție”, Jean căscă ochii. Se dădu la o parte din ușă și-i lăsă pe polițiști să intre în casă înainte să fie văzuți de vecini, scuturându-și cu un gest obosit mâneca paltonului de pe umăr.
— Haideți înăuntru! spuse ea și le arătă drumul spre camera de zi.
Se așeză pe brațul canapelei. Părea nedormită. Părul îi era pleoștit de epuizare și își invită oaspeții să se așeze cu o voce ușor răgușită.
