Când s-a așezat în bucătărie, palidă și cu respirația tăiată, tata a stat pe scaun lângă ea și a ținut-o de mână.

— Nu-i nimic, Evelyn.

— O să-mi revin imediat, Frank.

— Mama ta are nevoie doar de încurajare, Jean, mi-a spus tata atunci când le-am sugerat prima oară să vadă un doctor.

Așadar, am încurajat-o și eu.

— Totul se va aranja, mamă. Lucrurile o să se lămurească, ai să vezi. E o greșeală oribilă. Glen le-a spus polițiștilor unde se afla în ziua răpirii, și ei o să

regleze totul.

Ea m-a privit cu asprime, ca și cum m-ar fi testat.

— Ești sigură, Jean?

Eram.

După asta n-au mai venit în vizită. Am început să merg eu la ei.

— E prea mult pentru mama ta, mi-a spus tata la telefon.

O coafam în fiecare săptămână. Înainte îi plăcea să mai „facă o ieșire” la salon o dată pe lună, dar, după arestarea lui Glen, a ieșit din ce în ce mai rar din casă. Nu era vina lui, dar uneori mi-era greu chiar și să-l mai plac.

De exemplu, în ziua în care mi-a spus că-mi văzuse caietele cu fotografii. La vreo două zile după ce ieșise pe cauțiune. Știa încă de la întoarcerea acasă, dar a așteptat. Eram convinsă că pregătește ceva. Îmi dădeam seama.

Și, când m-a văzut cum mă uitam într-o revistă la o fotografie cu un bebeluș, a explodat.

Mi-a spus că afecțiunea mea pentru bebeluși e obsesivă. Era furios pentru că

poliția găsise caietul cu fotografii în dulapul din debara, în spatele boilerului. Nu erau decât fotografii. Cu ce ar fi putut dăuna?

VP - 93

Glen a țipat atunci la mine. Nu se întâmpla prea des. De obicei, când era nervos, se închidea în el și nu mai vorbea. Nu-i plăcea să-și arate sentimentele.

Când ne uitam amândoi la un film, iar pe mine mă bufnea plânsul, el pur și simplu stătea nemișcat. La început mi se părea că e puternic, ca un bărbat adevărat, dar acum nu știu ce să zic. Poate că nu simte lucrurile așa cum o fac ceilalți.

Dar în ziua aceea a urlat la mine. Erau trei caiete pe care le umplusem cu poze decupate din ziare, reviste și felicitări. Am scris „Copiii mei” pe coperta fiecăruia, pentru că asta erau. O mulțime de copii. Aveam și favoriți, bineînțeles.

Becky, cu hăinuțele în dungi și bentița asortată, și Theo, un băiețel grăsuț cu un zâmbet care mă făcea să lăcrimez.

Copiii mei.

Bănuiesc că știam că Glen se va simți atacat pentru că nu putea avea copii, de aceea le și ascunsesem, dar nu mă puteam abține.

— Ești bolnavă! a urlat la mine.

M-a făcut să mă simt rușinată. Poate că eram bolnavă.

Chestia e că el nu voia să vorbim despre ceea ce numea „problema noastră”.

Nu voiam eu să fie o problemă. Pur și simplu, un copil era tot ce-mi doream mai mult în viață. Lisa, vecina de alături, era la fel.

S-a mutat lângă noi cu iubitul ei, Andy, la două luni după sosirea noastră. Era simpatică – nu foarte băgăcioasă, dar interesată de persoana mea. Era însărcinată când s-au mutat, iar eu și Glen încercam la vremea aceea, așa că

discutam o grămadă, făceam planuri – cum ne vom crește copiii, ce culoare vor avea camerele lor, ce nume să le dăm, la ce școli vor merge, mâncarea cu chimicale etc. Tot felul de lucruri.

Lisa nu semăna cu mine. Avea părul negru scurt, țepos, cu vârfurile oxigenate, și purta trei cercei într-o ureche. Arăta ca un fotomodel din revistele de la salonul de coafură. Era foarte frumoasă. Dar Glen n-avea o părere prea bună.

— Jeanie, Lisa nu pare genul nostru. Pare cam ușuratică. De ce o tot inviți la noi?

Cred că era gelos pentru că trebuia să mă împartă cu Lisa, iar el și Andy nu aveau nimic în comun. Andy monta schele și era tot timpul plecat. O dată a fost chiar și în Italia. În fine, până la urmă a fugit cu o tipă pe care o cunoscuse într-o călătorie, iar Lisa a rămas singură, chinuindu-se să trăiască din alocații și încercând să obțină tot ce putea de la el pentru copii.

Se simțea foarte singură și ne înțelegeam foarte bine, așa că mergeam de cele mai multe ori la ea, în special ca să nu-l deranjez pe Glen.

VP - 94

Îi spuneam poveștile pe care le auzeam la coafor, iar ea râdea pe rupte. Îi plăcea să bârfească la o ceașcă de cafea. Spunea că așa mai scapă de copii. Avea doi – un băiat și o fetiță, Kane și Daisy –, în timp ce eu îmi așteptam încă rândul.

După cea de-a doua aniversare a nunții noastre, am fost singură la doctor ca să discut despre motivele pentru care nu rămâneam însărcinată.

— Sunteți foarte tânără, doamnă Taylor, mi-a spus doctorul Williams.

Relaxați-vă și încercați să nu vă gândiți la asta! E cel mai bun lucru.

Am încercat. Dar, după încă un an fără copii, l-am convins pe Glen să vină cu mine. I-am spus că trebuie să fie ceva în neregulă cu mine și a acceptat să mă

însoțească și să mă susțină.

Doctorul Williams ne-a ascultat, a încuviințat din cap și a zâmbit.

— Haideți să facem niște teste! ne-a spus.

Și așa au început vizitele la spital.

Întâi mi-au făcut mie. Eram dispusă la orice ca să rămân gravidă și am fost de acord cu toate explorările vaginale, cu examinările, ultrasunetele, veșnicele înțepături pentru analize.

— Trompele uterine sunt curate ca un fluier, mi-a spus ginecologul la finalul testelor. Sunteți perfect sănătoasă.

A urmat Glen. Nu cred că-și dorea, dar, după ce eu făcusem toate analizele, nu mai era cale de întors. Mi-a spus că fusese groaznic. Că-l făcuseră să se simtă

ca o bucată de carne. Mostre de spermă, borcănele de plastic, reviste porno zdrențuite. Tot tacâmul. Am încercat să-l fac să se simtă mai bine spunându-i cât îi eram de recunoscătoare, dar n-a mers. Și apoi am așteptat.

Numărul de spermatozoizi era aproape zero. Și asta a fost tot. Săracul Glen!

La început a fost devastat. Avea impresia că fusese socotit un ratat, nu îndeajuns de bărbat, și era atât de orbit de ceea ce simțea, încât probabil n-a putut să înțeleagă ce însemna rezultatul analizelor pentru mine. Însemna că nu puteam avea copii. N-avea să existe nimeni care să-mi spună „mami”, n-aveam să fiu mamă, să am nepoți. A încercat el să mă liniștească la început, când plângeam, dar cred că a ajuns să se plictisească și pe urmă a început să se distanțeze. Spunea că e spre binele meu. Că trebuie să merg mai departe.