El păruse îngrozitor de obosit și de murdar când intrase pe ușă cu o seară în urmă. Îi făcusem sandvișuri cu pâine prăjită și-mi trăsesem scaunul lângă el ca să-l pot lua în brațe.
— A fost groaznic, Jeanie. Nici n-au vrut să mă asculte. Mă atacau fără
încetare.
Începusem să plâng. Nu mă putusem abține. Părea distrus.
— Draga mea, nu plânge! Va fi totul în regulă, îmi spusese, ștergându-mi lacrimile cu degetele. Amândoi știm foarte bine că n-aș putea face rău vreunui copil.
Știam că e adevărat, dar mă simțisem atât de eliberată auzindu-l că spune asta cu voce tare, încât îl îmbrățișasem din nou, murdărindu-mă de unt pe manșetă.
— Știu că n-ai putea. Și să știi că nu te-am dat de gol că ai ajuns târziu acasă.
Le-am spus că ai venit pe la 4.
Și atunci se uitase la mine pieziș.
El îmi ceruse să mint. Ne beam ceaiul într-o seară, imediat după ce apăruse știrea că poliția căuta șoferul unei dube albastre. I-am spus că poate ar fi bine să
le telefoneze să le spună că se aflase în Hampshire conducând o dubă albastră
în ziua în care dispăruse fetița. Așa nu l-ar mai fi considerat suspect.
VP - 71
Glen s-a uitat lung la mine:
— Jeanie, n-aș face decât să dau de belea.
— Ce vrei să spui?
— Am făcut un mic serviciu cuiva în afara programului de lucru – am acceptat o livrare pentru un prieten ca să câștig niște bani în plus –, și, dacă află, șeful o să mă dea afară.
— Dar dacă șeful tău declară că erai în zonă, conducând o dubă albastră?
— N-o să declare, a spus Glen. Nu-i plac polițiștii. Dar, dacă totuși declară, o să le spunem că la ora 4 eram acasă. Și atunci totul va fi în regulă. Bine, iubito?
Am încuviințat din cap. Și, oricum, chiar îmi telefonase pe la 4 ca să-mi spună
că e pe drum. Îmi spusese că avea mobilul descărcat și că mă suna de la o benzinărie.
Practic era același lucru, nu?
— Mulțumesc, draga mea. Nu e chiar o minciună – eram pe drum –, dar nu vreau ca șeful să afle că fac curse în interes personal. Nu ne trebuie complicații care să mă facă să-mi pierd slujba, nu-i așa?
— Nu, bineînțeles.
Am mai pus niște pâine în toaster și am inspirat mirosul plăcut.
— Unde ai fost pentru cursa aia?
Sunt curioasă.
— Aproape de Brighton.
Apoi am stat în liniște câteva momente.
A doua zi dimineața ne-a bătut la ușă primul reporter – un tip tânăr de la ziarul local. Foarte politicos, n-am ce spune. Plin de scuze.
— Îmi cer scuze că vă deranjez, doamnă Taylor. Aș putea vorbi cu soțul dumneavoastră?
Glen a ieșit din camera de zi în momentul în care îl întrebam pe tip cine e.
Când ne-a spus că e reporter, Glen a făcut stânga-mprejur și s-a întors în bucătărie. Eu am rămas acolo, neștiind ce să fac. Mă temeam că orice aș spune va fi interpretat greșit. Până la urmă, Glen a strigat din bucătărie:
— Nu avem nimic de spus. La revedere!
Apoi l-am dat afară și am închis ușa.
După asta am învățat cum să ne ferim de presă. Stăteam liniștiți în bucătărie până când auzeam pașii îndepărtându-se. Credeam că o să se termine, dar bineînțeles că n-a fost așa. Au bătut la ușa vecinilor, s-au dus la chioșcul de ziare și la birtul de vizavi. Totul pentru a obține informații.
VP - 72
Nu cred că Lisa, vecina de alături, le-a spus ceva la început. Ceilalți vecini nu știau prea multe, dar asta nu i-a oprit să vorbească. Erau încântați de ce se întâmplă, și, la două zile după eliberarea lui Glen, eram deja vedete în ziare.
„A REUȘIT POLIȚIA SĂ FACĂ ÎN SFÂRȘIT O DESCOPERIRE ÎN CAZUL BELLA ELLIOTT?” spunea un titlu de pe prima pagină. Pe alta erau o fotografie neclară
cu Glen, de pe vremea când juca în echipa de fotbal, și o sumedenie de minciuni despre el.
