Sunteți de acord să veniți la secție pentru amprente? Ca să le scoatem din calcul.

Jean își șterse din nou o lacrimă.

— Glen își păstrează mașina curată lună. Îi place ca totul să fie perfect curat.

O s-o găsească, nu-i așa? adăugă ea în timp ce Matthews o ajuta să-și pună

paltonul și deschidea ușa de la intrare.

VP - 87

18.

Sâmbătă, 8 aprilie 2007

Polițistul

Glen Taylor se dovedea un om care avea răspuns la orice. Era foarte inteligent și, după ce șocul arestării trecu, părea că se bucură chiar de provocare, îi spuse Sparkes soției.

— Un idiot arogant. În locul lui, nu știu dac-aș fi la fel de încrezător.

Eileen îi strânse mâna și-i dădu obișnuitul pahar cu vin roșu.

— Nu, tu ai mărturisi imediat. Ai fi un infractor penibil. Ce vrei în seara asta, costițe sau pește?

Sparkes se așeză pe unul dintre scaunele înalte asupra cărora insistase Eileen pe vremea când barurile în casă fuseseră la modă și luă câteva bucățele de morcov crud din cratița de pe blat. Îi zâmbi lui Eileen și savură atmosfera plăcută din bucătărie din seara aceea. Căsnicia lor avusese suișurile și coborâșurile obișnuite, dar, deși nici unuia nu-i plăcea să recunoască, plecarea copiilor de acasă le-o cam zdruncinase. Vorbiseră încă dinainte ce vor face, ce locuri vor vizita, cum vor cheltui banii, dar, când se treziseră singuri, nou câștigată libertate îi silise să se vadă cu adevărat pentru prima dată după mulți ani. Iar Bob bănuia că Eileen îi găsea cam multe defecte.

Eileen fusese întotdeauna ambițioasă pentru el încă de la începutul relației și apoi după ce se căsătoriseră, împingându-l să studieze pentru examenul de ofițer și aducându-i nenumărate cafele și sandvișuri pentru a-i spori puterea de concentrare.

Iar Bob mersese încet înainte, împărtășind cu soția lui toate reușitele și eșecurile de peste zi pe măsură ce anii treceau. Dar acum suspecta că soția lui examina cu ochiul glacial al vârstei mijlocii reușitele lui și se întreba: „Oare asta să fie tot?”

Eileen se strecură pe lângă el cu niște costițe congelate și-i spuse să lase în pace legumele.

— Ai avut o zi grea, iubire? întrebă ea.

Fusese o zi obositoare, în care Sparkes examinase cu atenție declarațiile lui Taylor pentru a identifica vreo neconcordanță. Fotografiile cu copii abuzați VP - 88

sexual găsite pe calculator erau, conform suspectului, „salvate din greșeală – din vina internetului” sau fără știrea lui; cardul de credit folosit pentru a cumpăra filme porno fusese utilizat de cineva care îi clonase datele bancare.

— Știți și dumneavoastră câte fraude se întâmplă, spusese el pe un ton disprețuitor. Jean a declarat anul trecut furtul cardului. Poate să vă confirme.

Există și un raport al poliției.

Și, într-adevăr, exista.

„Interesant că asta s-a petrecut chiar în perioada în care ziarele vuiau despre legătura dintre fraudele bancare și pedofilia online”, se gândi Sparkes în timp ce citea transcrierea interogatoriului luat lui Glen Taylor. Dar era o coincidență.

„I se pare că o scoate la capăt”, își spuse Sparkes în timpul unei pauze de cafea. „Are impresia că povestea lui stă în picioare, dar încă n-am terminat”.

Nimic nu părea să-l atingă pe Taylor până când nu-l interogară din nou și-i arătară un caiet cu fotografii cu minori decupate din ziare și reviste, găsit în spatele dulapului din debara.

De data asta nu se mai prefăcu. Era clar că nu văzuse niciodată caietul; rămase cu gura căscată când văzu imaginile cu îngerașii îmbrăcați în hăinuțe de ocazie.

— Ce-i asta?

— Ne-am gândit că ne-ai putea spune tu, Glen.

Ajunseseră deja să se tutuiască. Glen nu protestase, dar continua să i se adreseze inspectorului cu „domnule Sparkes” pentru a păstra distanța dintre ei.

— Nu-i al meu, spuse el. Sigur l-ați găsit la mine acasă?

Sparkes încuviință din cap.

— Probabil aparține vechilor proprietari, spuse Glen. Își încrucișă brațele și bătu din picioare în timp ce Sparkes închise caietul și-l puse deoparte.

— Glen, e greu de crezut. De câți ani locuiești acolo? Vă aparține ție sau lui Jean.

— Al meu nu e.

— Înseamnă că trebuie să fie al lui Jean. De ce ar ține ea așa ceva?

— Ce știu eu? întreab-o pe ea! se stropși Taylor. E obsedată de copii. Știi bine că noi nu putem avea, iar ea plângea înainte tot timpul din cauza asta. A trebuit să-i spun să înceteze, pentru că ne făcea viața un coșmar. Și oricum, ne avem unul pe altul. Într-un fel, suntem norocoși.

Sparkes încuviință, gândindu-se cât de norocoasă era de fapt Jean Taylor să

aibă așa un soț.

„Săraca femeie!” își spuse.

VP - 89

Un psiholog criminalist pe care îl consultau pentru acest caz îi avertizase deja că era puțin probabil ca imaginile acelea să aparțină unui pedofil.

— Asta nu e opera unui pedofil, le spusese. Nu există nimic sexual în aceste fotografii – e o colecție de fantezii, dar nu e înjghebată de cineva care are fetișuri cu copii. E mai degrabă o listă a dorințelor, cum își fac fetele în adolescență.

„Sau femeile fără copii”, se gândise Sparkes.

Viața secretă a lui Jean îl zguduise întrucâtva pe Taylor. Era clar. Se pierdu în gânduri, întrebându-se probabil ce altceva nu mai știa despre nevasta lui.

Sparkes și Matthews căzură de acord după aceea că îi zdruncinase puțin certitudinea că își ținea soția sub control. Secretele erau periculoase.

Dar, la întâlnirea la care discută cazul cu șefii lui, în timp ce termenul-cheie de treizeci și șase de ore se apropia amenințător, Sparkes se simți înfrânt.

Examinaseră totul. Nu reușiseră să găsească nimic în dubă și nu aveau nicio dovadă împotriva lui Taylor cu excepția filmelor porno, dar asta nu era suficient ca să-l țină sub arest.

Două ore mai târziu, Glen Taylor ieșea pe cauțiune din secția de poliție, deja cu mâna pe telefon. Bob Sparkes îl privi pe fereastra de pe coridor.

— Nu te relaxa prea tare acasă! Vom reveni, se adresă el siluetei ce se îndepărta.