— Am nevoie de puțin timp să mă consult cu domnul Taylor, îi spuse el lui Sparkes, și camera se goli.

În timp ce pleca, Sparkes se uită la Tom Payne, măsurându-l din priviri. Apoi acesta din urmă îi întinse mâna noului său client.

— Haideți să vedem cu ce vă pot ajuta, domnule Taylor! spuse.

Jumătate de oră mai târziu, polițiștii se întoarseră în camera de interogatoriu pentru a analiza din nou povestea lui Taylor, ale cărei detalii miroseau a fals.

— Haideți să revenim la demisia de la bancă, domnule Taylor! Vom discuta din nou cu cei de acolo, deci ce-ar fi să ne spuneți despre ce a fost vorba? zise Sparkes.

Suspectul repetă aceleași scuze, în timp ce avocatul stătea lângă el, impasibil.

Aparent, toată lumea era vinovată în afară de el. Și mai era și alibiul lui. Polițiștii îi atacară declarațiile pe toate părțile, dar nu reușiră să-l invalideze. Bătură la VP - 78

ușile vecinilor, dar nimeni nu-l văzuse venind acasă în ziua răpirii Bellei. Cu excepția nevestei lui.

Două ore mai târziu, lui Glen Taylor i se luară mostre de ADN și apoi fu dus în celulă, în timp ce poliția verifica autenticitatea poveștii lui. Pentru o clipă, când își dădu seama că nu va merge acasă, semănă cu un tânăr pierdut. Matthews îi ceru să-și golească buzunarele și să-și scoată cureaua.

— O puteți suna pe Jean, soția mea? își întrebă el avocatul cu o voce vag tremurândă.

În goliciunea celulei, se așeză pe băncuța din plastic de lângă perete și închise ochii.

Agentul de serviciu se uită la el prin vizor.

— Pare destul de calm, îi spuse el colegului, însă e bine să fim atenți. Cu tipii liniștiți am un presentiment neplăcut.

VP - 79

16.

Joi, 10iunie 2010

Văduva

Pe vremuri îmi plăceau prânzurile pe care le luam duminica. Întotdeauna pui la rotisor cu de toate. Îl simțeam ca pe un obicei de familie, iar la începuturi veneau și părinții noștri să mănânce împreună cu noi. Stăteau în jurul mesei din bucătărie, ascultând cu o ureche sfârșitul emisiunii Desert Island Discs și citind ziarele de duminică, timp în care eu puneam cartofii la copt și serveam cafea.

Era o plăcere să fac parte din această lume a adulților în care ne puteam invita părinții la masa de prânz. Unii spun că au început să se simtă maturi în momentul în care au obținut prima slujbă ori s-au mutat la casa lor, dar pe mine duminicile acelea mă făceau să mă simt adultă.

Ne plăcea mult casa în care locuiam. Zugrăviserăm camera de zi în culoarea magnoliei – Glen spunea că e „stilată” – și cumpăraserăm pe credit un set de mobilă compus din trei piese. Cred că am plătit o sumă zdravănă până la sfârșit, dar arăta foarte bine, așa că Glen nu s-a putut abține s-o cumpere. Ne-a luat mai mult timp să strângem bani pentru noua bucătărie, dar într-un final am reușit și ne-am cumpărat una cu uși albe. Ne-am plimbat prin magazin ore întregi, ținându-ne de mâini ca celelalte cupluri. Mie îmi plăceau dulapurile din lemn de pin, dar Glen voia ceva „care să arate curat”. Așadar, le-am ales pe cele albe. Trebuie să recunosc că la început totul semăna cu un spital, dar am cumpărat mânere roșii, veselă colorată și tot felul de mărunțișuri pentru a înviora decorul. Eram îndrăgostită de bucătărie – „raionul meu”, cum îl numea Glen. El n-a gătit niciodată. Îmi spunea că n-ar reuși decât să facă mizerie, apoi râdeam amândoi. Prin urmare, eu m-am ocupat tot timpul de gătit.

Glen punea masa în fața părinților, se prefăcea că se ceartă cu tatăl meu ca să-și dea coatele de pe masă și o tachina pe mama lui că citea horoscopul.

— Se anunță vreun brunet înalt și frumos săptămâna asta, mamă?

Tatăl lui, George, nu spunea prea multe, dar venea de fiecare dată. Fotbalul era singura pasiune pe care o aveau în comun. Dar nu se puteau pune de acord nici măcar în privința asta. Lui Glen îi plăcea să urmărească meciurile la televizor. George se ducea pe stadion. Glen nu agrea aglomerația, transpirația și VP - 80

înjurăturile din mulțime. „Jean, eu sunt mai pudic, îmi place sportul, nu viața socială”, obișnuia să-mi spună. Tatăl lui îl făcea „fătălău”.

George nu-l înțelegea deloc pe Glen, și noi credeam că probabil se simțea amenințat de educația superioară a fiului. Glen se descurcase bine la școală –

mereu fusese printre primii în clasă – și muncise mult, pentru că nu voia să

sfârșească șofer de taxi, ca tatăl lui. E amuzant că a sfârșit totuși în aceeași breaslă. I-am spus asta la un moment dat sub formă de glumă, dar Glen m-a lămurit că e o mare diferență între a fi șofer de taxi și a fi șofer.

Eu nu știam ce vreau să fiu. Poate una dintre acele fete drăguțe care nu trebuie să încerce nimic. Nu încercam nimic, oricum, iar Glen spunea că sunt drăguță, așa că s-a cam adeverit. Făceam eforturi pentru el, dar nu mă machiam foarte tare. Lui nu-i plăcea, îmi spunea că atrag prea mult atenția.

În duminicile petrecute împreună, Mary obișnuia să aducă tartă cu mere, iar mama mea aducea flori. Ea nu gătea prea bine. Prefera legumele din conservă

celor proaspete. Era ciudat, dar tata spunea că așa fusese ea crescută și că el se obișnuise.

Când aveam activități casnice la școală, obișnuiam să aduc acasă mâncarea pe care o făceam. Nu era rea, dar, dacă găteam ceva „străin”, precum lasagna sau chili con carne, mama se foia un pic până să mănânce.

Puiul prăjit era pe placul tuturor, iar pentru ea găteam mereu mazăre din conservă.

Râdeam pe rupte, îmi amintesc. Râdeam din nimic. Prostioare care se întâmplau la salon sau la bancă, bârfe despre vecini sau despre serialul EastEnders. Bucătăria se umplea de aburi când scurgeam apa din morcovi și varză, iar Glen desena cu degetul pe geam. Uneori desena inimioare, și Mary îmi zâmbea. Își dorea foarte mult să aibă nepoți și mă întreba de fiecare dată când spălam vasele dacă aveam ceva vești.

La început îi spuneam:

— Mary, avem destul timp pentru asta. Abia ne-am căsătorit.

Mai târziu, am început să mă fac că n-o aud când îmi punea întrebarea din cauză că băgăm vasele la spălat și, cu timpul, a încetat să mă mai întrebe. Cred că și-a dat seama că Glen era problema. Eram mai apropiată de Mary decât de mama mea la vremea aceea și știa că i-aș fi spus dacă ar fi fost vina mea. Nu i-am dezvăluit niciodată motivul, dar îmi imaginez că și-a dat seama, iar Glen a dat vina pe mine.

— Jeanie, asta nu ne privește decât pe noi.

Prânzurile de duminică au început la un moment dat să se rărească, pentru că Glen și George nu mai suportau să stea în aceeași cameră.

VP - 81

Tatăl lui aflase de problemele noastre de fertilitate și a făcut o glumă de Crăciun. Noi tocmai aflaserăm diagnosticul de la medic.

— Ia uite, Glen, mandarina asta e ca tine. N-are semințe.

George era un bădăran, dar chiar și el și-a dat seama că mersese prea departe cu gluma. Nimeni n-a spus nimic. A urmat o tăcere groaznică. Niciunul din noi nu știa ce să spună, așa că ne-am uitat la televizor și am împărțit o cutie de bomboane. Glen era alb ca varul. Stătea pur și simplu acolo, și eu simțeam că

n-am curaj nici să-l ating. Fără semințe.

În mașină, în drum spre casă, mi-a spus că n-o să-l ierte niciodată pe tatăl lui.

Și nu l-a iertat. N-am mai adus niciodată în discuție momentul acela.

Eu îmi doream foarte tare un copil, dar el nu voia să vorbească despre

„problema noastră”, cum trebuia să-i spun, sau despre adopție. Se închisese în el, iar eu m-am închis în mine. O vreme, am fost ca doi străini care împărțeau aceeași casă.

În timpul prânzurilor de duminică, Glen a încetat să mai deseneze pe geam și a început în schimb să deschidă ușa ca să iasă aburul. Și toată lumea a început să plece mai devreme și toți inventam tot felul de scuze. „Suntem foarte ocupați weekendul ăsta, Mary. Te superi dacă o lăsăm pe duminica viitoare?” Apoi totul se transforma în „luna viitoare”, și ușor, ușor, prânzurile în familie s-au limitat la zilele de naștere și la Crăciun.

Dacă am fi avut copii, părinții noștri ar fi fost bunici. Totul ar fi fost altfel, dar așa, presiunea de a juca familia perfectă doar de dragul părinților noștri devenise prea mult. Nu aveam nimic care să ne distragă atenția. Eram doar noi doi. Iar controlul pe care ei îl exercitau asupra vieții noastre a fost prea mult pentru Glen. După un prânz la care cele două mame au decis că ar fi fost mai bine să cumpăr un aragaz nou, Glen mi-a spus că s-a săturat ca părinții să se amestece în toate. I-am spus că nu voiau decât să ne ajute, dar am văzut că

devenea tot mai întunecat. A fost foarte tăcut și pierdut în gânduri toată ziua.