La sosire, suntem invitate în sala de așteptare, eu cu mama și tata, iar părinții lui VP - 240
alături de câțiva membri ai familiei Taylor. Sunt chiar recunoscătoare că oamenii au venit.
Nu e nimeni de la bancă sau de la coafor. Nu mai facem parte din lumea lor.
Apoi apare Bob Sparkes, în costum negru și cravată, arătând ca un antreprenor de pompe funebre. Stă departe de noi și se preface că citește numele de pe plăcile funerare. Nu ne-a trimis flori, dar asta pentru că le-am spus noi tuturor invitaților să nu trimită.
— Doar din partea familiei, ne-a spus antreprenorul, așa că nu-i decât coroana mea de crini și crenguțe de dafin – „clasic și stilat”, mi-a spus florăreasa cea tânără, aproape voioasă –, iar Mary a comandat numele lui Glen scris din crizanteme albe.
El ar fi strâmbat din nas. Parcă îl aud spunând „cât de banale sunt!”, dar lui Mary îi plac, și asta contează.
Mă tot uit după Bob Sparkes.
— Cine l-a invitat? întreabă Mary supărată.
— Nu-ți face griji din cauza lui, draga mea! o bate George peste umăr. N-are nicio importanță azi.
Slujba o ține preotul de la biserica lui Mary, vorbește despre Glen ca și cum ar fi o persoană reală, nu bărbatul din ziare. Se tot uită la mine de parcă mi-ar vorbi doar mie. Mă ascund în spatele voalului când începe să vorbească despre Glen de parcă l-ar fi cunoscut. Povestește despre fotbal și despre cât de deștept era la școală și despre minunata soție care i-a fost alături în momente grele.
Printre cei prezenți se stârnește un murmur, iar eu îmi pun capul pe umărul tatei și închid ochii în timp ce coșciugul alunecă dincolo de draperii și dispare în cuptor. Glen nu mai este.
Afară, mă uit după Bob Sparkes, dar nici el nu mai e. Toți vor să mă sărute, să
mă îmbrățișeze și să-mi spună cât am fost de minunată. Reușesc să zâmbesc și să-i îmbrățișez și eu, apoi totul se termină. Ne-am gândit, eu și Mary, să
organizăm o mică petrecere după, dar n-am știut dacă o să vină cineva, și apoi, dacă ar fi venit, ar fi trebuit să vorbim despre Glen, și cineva ar fi menționat-o poate pe Bella.
Așa că am procedat cum e mai simplu. Toți cinci mergem acasă la mine, bem un ceai și mâncăm niște sandvișuri cu jambon pe care Mary le-a pregătit dinainte și le-a pus în frigider. Îmi pun pălăria în ambalajul original de la John Lewis și o așez pe dulap. Mai târziu pe seară, în casă e liniște pentru prima dată
de la moartea lui Glen, iar eu îmi pun cămașa de noapte și mă plimb prin camere. Nu e o casă prea mare, dar Glen e în fiecare colțișor, și mă aștept să-l aud strigând la mine:
VP - 241
— Jeanie, unde ai pus ziarul?… Plec la serviciu, iubire, ne vedem mai târziu.
Până la urmă, îmi fac un suc și mă bag în pat cu un teanc de cărți poștale și scrisori de condoleanțe din partea familiei. Le-am dat foc celor perverse și jignitoare.
Patul pare mai mare fără el. N-a dormit tot timpul lângă mine, uneori se ducea pe canapeaua de jos atunci când era agitat. Îmi spunea că nu vrea să-mi deranjeze somnul și-și lua perna cu el. Nu mai voia să se ducă în camera oaspeților, așa că am cumpărat o canapea extensibilă și se târa până acolo în miezul nopții. În timpul zilei țineam o pilotă în spatele ei. Nu știu dacă a observat cineva.
VP - 242
49.
Sâmbătă, 12 iunie 2010
Polițistul
După înmormântare, Bob Sparkes citise știrile și se uitase la fotografiile cu Jean la crematoriu și la o imagine mărită a numelui „Glen” făcut din flori. „Cum te vom mai găsi acum, Bella?” titrau ziarele, parcă tachinându-l.
Încercă să se concentreze asupra muncii lui, dar își dădu seama că privește în gol, pierdut, incapabil să continue. Decise să-și ia câteva zile libere ca să-și revină.
— Hai să luăm mașina și să mergem până la Devon! Găsim noi acolo un loc de cazare, îi spuse el lui Eileen într-o sâmbătă dimineață.
Eileen se duse la o vecină ca s-o roage să le hrănească pisica, și Bob se așeză
la masă cu ziarul în mână.
Ea se întoarse pe poarta din spate, cu mâinile pline de păstăi de mazăre.
— Le-am cules repede, altfel s-ar fi trecut până să ne întoarcem. Ar fi păcat să se strice.
Eileen era în mod clar hotărâtă ca viața să continue ca și până atunci în familia lor, chiar dacă, momentan, soțul ei era cu mintea dusă prin alte locuri.
Fusese întotdeauna un tip gânditor – asta era ceea ce-i plăcea cel mai mult la el.
Un tip profund, spuneau prietenii lui. Ei îi plăcea asta. Profunzimea lui. Deși acum nu era decât întuneric.
— Haide, Bob, termină tu de curățat mazărea cât timp fac bagajul! Câte zile vom fi plecați?
— O săptămână? Ce zici? Am nevoie de aer curat și plimbări lungi.
— Sună minunat.
Sparkes făcu treaba în grabă, aproape mecanic – desfăcea păstăile cu un cui și punea boabele într-un vas cu strecurătoare, luptând în același timp cu propriile-i sentimente. Luase cazul prea personal, știa foarte bine. Niciodată nu mai fusese atât de afectat, nu mai ajunsese să plângă și nici nu-și pusese cariera în pericol din pricina vreunui alt caz. Oare trebuia să se întoarcă la psiholog?
Râse – o izbucnire scurtă, dar Eileen îl auzi și se grăbi pe scări să vadă ce se întâmplă.
VP - 243
