VP - 236
anumite lucruri care sunt prea dureroase sau generatoare de stres. Prin urmare, e posibil ca ea să-și fi șters din minte orice detaliu care i-ar fi zdruncinat credința că Glen era nevinovat.
— Dar oare chiar se poate așa ceva? Să ajungi să crezi că negrul e alb?
întrebă Salmond.
„Mintea umană e o mașinărie fascinantă”, se gândi Sparkes, dar îi sună prea mult a clișeu ca s-o poată spune cu voce tare.
— Nu sunt expert, Zara. Am citit câte ceva pe acasă. Trebuie să consultăm un specialist.
Era pentru prima oară când i se adresa subordonatei sale pe numele mic, și Sparkes se simți puțin rușinat. Se gândi că nu se cuvenea – întotdeauna lui Ian Matthews i se adresase cu numele de familie. Îndrăzni să-i arunce o privire scurtă colegei sale. Nu părea ofensată și poate nici măcar nu-și dăduse seama de scăparea lui profesională.
— Cu cine am putea vorbi? întrebă Zara.
— Știu pe cineva de la universitate care ne-ar putea oferi o pistă. Doamna profesoară Fleur Jones ne-a ajutat și înainte.
Sparkes fu mulțumit că Salmond nu reacționă la nume. Nu fusese vina lui Fleur Jones că totul eșuase.
— Ce-ar fi să-i dai un telefon? spuse el. Înainte să ajungem. Ar fi bine să știm care e cea mai bună metodă de a o aborda pe Jean Taylor.
Salmond trase pe dreapta la următoarea benzinărie și formă numărul.
•
O oră mai târziu, Sparkes intra în spital, la Urgențe.
— Bună ziua, Jean! spuse el și se așeză lângă ea pe un scaun din plastic portocaliu, ergonomie.
Ea abia își dădu seama că era el. Părea palidă, și ochii îi erau întunecați de durere.
— Jean! spuse el din nou și o luă de mână.
Nu o mai atinsese niciodată până atunci, decât ca s-o ajute să urce în mașina poliției, dar acum nu se putu abține. Părea nespus de vulnerabilă.
Mâna lui Jean Taylor era înghețată între palmele lui fierbinți, dar el nu-i dădu drumul. Continuă să vorbească, cu voce scăzută, dar alertă, profitând de șansa care i se oferea.
— Îmi poți spune acum, Jean. Îmi poți spune ce a făcut Glen cu Bella, unde a dus-o. Nu mai e nevoie să ții secret. Era secretul lui Glen, nu al tău. Tu ai fost victima lui, Jean. Și tu, și Bella.
Văduva își întoarse capul și păru străbătută de un fior.
VP - 237
— Te rog, Jean, spune-mi! Renunță la secretul acesta și îți vei găsi liniștea.
— Bob, nu știu nimic despre Bella, spuse ea rar, ca și cum i-ar fi explicat unui copil.
Apoi își eliberă mâna din strânsoarea lui și începu să plângă fără un sunet; doar lacrimile i se prelingeau pe obraji.
Sparkes fu incapabil să se miște. Jean Taylor se ridică și o luă spre toaleta femeilor.
Un sfert de oră mai târziu, se întoarse cu un șervețel pe care îl ținea la gură.
Se îndreptă direct spre ușile de sticlă ale secției de urgențe și dispăru.
Dezamăgirea îl paraliză pe Sparkes.
— Am ratat și această ultimă șansă, îi spuse lui Salmond, care stătea acum pe scaunul lui Jean. Am eșuat lamentabil.
— E în stare de șoc, domnule. Nici nu știe pe ce lume se află în acest moment. Dați-i puțin timp să-și pună gândurile în ordine! îi facem o vizită peste câteva zile.
— Mâine, mergem mâine, spuse Sparkes ridicându-se.
•
Douăzeci și patru de ore mai târziu se aflau la ușa ei. Jean Taylor era îmbrăcată în negru, părea cu zece ani mai în vârstă și era pregătită pentru sosirea lor.
— Cum te mai simți, Jean?
— Și bine, și rău. Mama lui Glen a rămas cu mine peste noapte, răspunse ea.
Haideți, intrați!
Sparkes se așeză lângă ea pe canapea, în așa fel încât să aibă întreaga ei atenție, și începu să-i vorbească blând. Zara Salmond și Fleur Jones discutaseră
despre întâlnire și conveniseră că cel mai bine era s-o flateze puțin pe Jean la începutul discuției, ca s-o facă să se simtă importantă și să aibă încredere că
deține controlul deplin asupra propriilor decizii.
