— Da. Ana şi cu mine mergem la cină acasă la părinţii mei diseară.
Taylor îşi înclină capul într‑o parte, părând surprins pentru o clipă, dar apoi iese din cameră. Eu mă‑ntorc la cornul meu şi la gemul de caise.
Mda. O duc să‑mi cunoască părinţii. Ce‑i aşa mare scofală?
Nu mă pot linişti. Sunt agitat. Este 12:15 p.m. Timpul se scurge atât de greu astăzi. Mă opresc din muncă, iau ziarele de duminică, mă întorc în living, unde dau drumul la muzică şi citesc.
366 Grey
E L James 367
Spre surprinderea mea, găsesc o fotografie cu mine şi cu Ana la pagina de ştiri locale, făcută la ceremonia de absolvire de la WSU.
Arată adorabil, chiar aşa, puţin speriată.
Aud uşile deschizându‑se şi iat‑o… Are părul desfăcut, puţin sălbatic şi sexy, şi poartă rochia violet cu care era îmbrăcată şi la cina de la The Heathman. Arată senzaţional.
Bravo, domnişoară Steele.
— Hmm, rochia asta.
Am vocea plină de admiraţie şi mă duc s‑o întâmpin.
— Bine‑ai venit înapoi, domnişoară Steele, şoptesc şi o apuc de bărbie, sărutând‑o tandru pe buze.
— Bună, spune ea, înroşindu‑se în obraji.
— Eşti punctuală. Îmi place punctualitatea. Vino‑ncoace.
O iau de mână şi o conduc la canapea.
— Voiam să‑ţi arăt ceva.
Ne aşezăm amândoi şi îi arăt The Seattle Times. Fotografia o face să râdă. Nu e chiar reacţia la care mă aşteptam.
— Deci sunt „prietena“ ta acum, mă tachinează ea.
— Aşa se pare. Aşa scrie în gazetă, deci trebuie să fie adevărat.
M‑am mai calmat puţin acum, că a venit — probabil datorită
faptului că a venit. N‑a fugit de mine. Îi dau părul moale şi mătăsos după ureche; aş vrea foarte mult să i‑l împletesc.
— Deci, Anastasia, acum ştii mult mai bine decât ultima oară
când ai fost aici cum sunt eu.
— Da.
Mă priveşte atent… ştie.
— Cu toate astea, te‑ai întors.
Dă din cap, zâmbindu‑mi timid.
Nu‑mi vine să cred ce noroc am.
Ştiam eu că eşti o ciudată, Ana.
— Ai mâncat?
— Nu.
Deloc? Bine. Va trebui să rezolvăm asta. Îmi trec mâna prin păr şi o întreb, cât pot de neutru:
— Ţi‑e foame?
— Nu de mâncare, mă tachinează ea.
Oau. Parcă a vorbit direct cu penisul meu.
Mă aplec în faţă, îmi lipesc buzele de urechea ei şi îi simt parfumul îmbătător.
— Eşti mai nerăbdătoare ca niciodată, domnişoară Steele — şi, să‑ţi spun drept, aşa sunt şi eu. Dar dr. Greene trebuie s‑ajungă în scurt timp.
Mă apropii de ea.
— Aş vrea să mănânci.
