— Domnişoară Steele, ce vrei să spui?
O fugăresc în jurul mesei de la bucătărie.
— Va fi mai rău dacă trebuie să vin eu după tine şi să te prind.
— Asta dacă mă prinzi, Christian. Şi acum n‑am de gând să te las să mă prinzi.
Vorbeşte serios?
— Anastasia, vezi să nu cazi şi să te loveşti. Asta va însemna că
ai încălcat regula numărul şapte, mai nou şase.
— M‑am aflat în pericol din clipa în care te‑am cunoscut pe tine, domnule Grey, cu reguli sau fără reguli.
— Da, aşa e.
Poate că nu e un joc. Oare încearcă să‑mi spună ceva? Ea şovăie, iar eu fac un salt lung ca s‑o prind. Ea scânceşte şi o ia la goană, adăpostindu‑se în apropierea mesei. Are buzele întredeschise şi o privire prudentă şi provocatoare în acelaşi timp, iar halatul de baie îi alunecă de pe un umăr. Arată sexy. Sexy de tot.
Mă apropii încet de ea, iar ea se îndepărtează.
— Te pricepi foarte bine să distragi un bărbat, Anastasia.
— Scopul nostru e să vă satisfacem, domnule Grey. De la ce anume te‑am distras?
— De la viaţă. De la univers.
De la fostele supuse care‑au dispărut. De la muncă. De la aranja‑
mentul nostru. De la tot.
— Păreai foarte preocupat în timp ce cântai la pian.
Nu se lasă deloc. Mă opresc şi‑mi încrucişez braţele, regân‑
dindu‑mi strategia.
— Putem face asta toată ziua, iubito, dar tot te voi prinde şi atunci va fi vai şi‑amar de tine.
— Ba nu, n‑o să mă prinzi, spune ea, extrem de convinsă.
Mă‑ncrunt.
— S‑ar putea crede că nu vrei să te prind.
— Nu vreau. Ăsta‑i scopul jocului. Nu‑mi place să mă pedep‑
seşti, aşa cum ţie nu‑ţi place să fii atins.
Şi, din senin, întunericul mă copleşeşte, cuprinzându‑mi pielea şi lăsând o urmă îngheţată de disperare în urma sa.
Nu. Nu. Nu suport să fiu atins. Niciodată.
594 Grey
E L James 595
— Asta simţi?
E ca şi cum m‑ar fi atins, lăsându‑mi cu unghiile nişte urme albe pe piept.
Ea clipeşte de câteva ori, studiindu‑mi reacţia, apoi vorbeşte cu un glas blând.
— Nu. Nu mă afectează atât de mult, dar nici nu sunt departe.
Pare neliniştită.
La naiba, atunci! Asta aruncă o cu totul altă lumină asupra rela‑
ţiei noastre.
— Ah, mormăi eu, pentru că nu ştiu ce altceva să spun.
Ea trage aer în piept şi se apropie de mine şi, când ajunge în faţa mea, îşi ridică privirea plină de spaimă.
— Atât de mult urăşti pedeapsa? şoptesc eu.
Asta e. Chiar suntem incompatibili.
