Se opreşte, iar eu fac un pas în spate. Vrea să mă atingă.
Nu.
Dar dacă facem asta, atunci vom afla. Ea va afla.
Am ajuns aici mult mai devreme decât mă aşteptam.
Oare pot s‑o fac?
Şi‑n acest moment îmi dau seama că nu‑mi doresc nimic mai mult… Nimic n‑ar potoli mai mult monstrul din mine.
O apuc de mână până nu mă răzgândesc şi o duc sus, în camera de joacă. La uşă mă opresc.
— O să‑ţi arăt cât de rău poate fi şi o să poţi să te hotărăşti de una singură. Eşti pregătită?
Ea dă din cap, cu aerul hotărât şi încăpăţânat pe care am ajuns să‑l cunosc atât de bine.
Aşa să fie.
Deschid uşa, iau repede o curea de pe raft până nu se răzgân‑
deşte şi‑o duc la băncuţa din colţul camerei.
— Apleacă‑te peste bancă, îi ordon încet.
Face cum i‑am zis, fără să se împotrivească.
— Suntem aici pentru că tu ai acceptat, Anastasia. Şi pentru c‑ai fugit de mine. Te voi lovi de şase ori, iar tu vei număra cu mine.
Tot nu spune nimic.
Îi ridic marginea halatului pe spate, lăsându‑i la vedere fundul superb. Îmi trec palma peste fesele ei şi peste partea de sus a coap‑
selor şi mă străbate un fior.
Asta e. Asta‑mi doresc. Asta aşteptam.
— Fac asta ca să‑ţi aduci aminte să nu mai fugi de mine şi, oricât ar fi de excitant, nu vreau să mai fugi niciodată de mine. Şi ţi‑ai dat şi ochii peste cap. Ştii ce părere am despre asta.
Trag aer în piept, savurând momentul, şi încerc să‑mi potolesc bătăile inimii.
Am nevoie de asta. Cu asta mă ocup. Şi‑am ajuns şi aici, în sfârşit.
Poate s‑o facă.
Până acum nu m‑a dezamăgit.
O ţin de mijloc şi agit cureaua. Mai trag o dată aer în piept, concentrându‑mă pe ceea ce am de făcut.
Nu va fugi. Ea m‑a rugat.
Apoi o lovesc tare, peste ambele fese.
Urlă, şocată.
Dar nu a numărat… şi nici n‑a spus cuvântul de siguranţă.
— Numără, Anastasia! îi cer eu.
— Una! strigă ea.
Aşa… fără cuvinte de siguranţă.
O lovesc din nou.
— Două! ţipă ea.
Aşa, iubito, descarcă‑te.
O mai lovesc o dată.
— Trei!
Se chirceşte de durere.
Pe spatele ei au apărut trei urme.
I‑o fac şi pe cea de‑a patra.
