Mă cuprinde panica. Poate‑a plecat? Nu, n‑ar face una ca asta.
În niciun caz fără să spună la revedere. Mă ridic, ies pe uşă şi mă
duc valvârtej jos. Nu e în living — cred că‑i în pat. Mă năpustesc în dormitor.
Patul e gol.
Paralizez de frică. Nu, n‑are cum să fi plecat! Sus — trebuie să fie la ea în cameră. Urc câte trei trepte o dată şi mă opresc, cu sufletul la gură, în faţa uşii camerei ei. E acolo, plânge.
Ah, slavă Cerului.
Mă sprijin cu capul de uşă, copleşit şi uşurat.
Nu pleca. Gândul acesta este îngrozitor.
Desigur, are nevoie să plângă.
Trag aer în piept, mă duc la baia de lângă camera de joacă să aduc crema cu arnică, Advil şi un pahar cu apă şi mă întorc în camera ei.
Înăuntru e întuneric, deşi zorii au început să se ivească palizi şi‑mi ia un moment ca să desluşesc unde e fata cea frumoasă. Stă
chircită în mijlocul patului, mică şi vulnerabilă, plângând încetişor.
Sunetul durerii sale mă sfâşie. Nicio altă supusă nu m‑a impresionat
aşa — nici măcar atunci când plângeau. Nu pricep. De ce mă simt atât de pierdut? Pun jos crema, apa şi pastilele, ridic cuvertura şi o învelesc, întinzându‑mă către ea. Ea se‑ncordează şi tot corpul ei strigă: Nu mă atinge! Ce ironie.
— Şşşş, îi şoptesc, într‑o încercare zadarnică de a‑i opri lacrimile şi de‑a o calma.
Ea nu‑mi răspunde. Rămâne neclintită.
— Nu mi te‑mpotrivi, Ana, te rog.
Se relaxează pentru o fracţiune de secundă, lăsându‑mă s‑o iau în braţe, iar eu îmi îngrop nasul în părul ei frumos mirositor. Miroase la fel de dulce ca întotdeauna, aroma ei este un balsam pentru nervii mei. Şi o sărut tandru pe gât.
— Să nu mă urăşti, murmur eu, lipindu‑mi buzele de gâtul ei, simţindu‑i gustul.
Ea nu zice nimic, dar încet‑încet plânsul i se transformă în suspine înfundate. Cel puţin s‑a liniştit. Cred c‑a şi adormit, dar nu îndrăznesc să verific, ca să n‑o deranjez. Măcar acum e mai calmă.
Zorii vin şi trec, iar lumina de afară devine mai puternică, intrând în cameră şi vestind dimineaţa. Şi noi încă zăcem aici, în linişte. Îmi ţin iubita în braţe în vreme ce mintea îmi colindă, şi observ cum se schimbă lumina. Nu‑mi aduc deloc aminte de vreun moment din viaţa mea când m‑am întins pur şi simplu în pat şi mi‑am lăsat gândurile să zburde libere. E relaxant să‑ţi imaginezi ce‑am putea face azi. Poate c‑ar trebui s‑o duc să vadă The Grace.
Da. Am putea merge cu iahtul în după‑amiaza asta.
Dacă mai vorbeşte cu tine, Grey.
Se foieşte, mişcându‑şi uşor piciorul, şi atunci îi dau seama că
s‑a trezit.
— Ţi‑am adus nişte Advil şi nişte cremă de arnică.
În sfârşit îmi răspunde, întorcându‑se încet ca să fie cu faţa la mine. Ochii ei îndureraţi mă fixează, cu o expresie intensă, între‑
bătoare. Îşi ia un răgaz să mă studieze, de parcă m‑ar vedea pentru prima dată. E tulburător, deoarece, ca de obicei, habar nu am ce 602 Grey
E L James 603
gândeşte, ce vede. Dar în mod evident e mai calmă şi mă bucur că e aşa. Azi ar putea fi o zi bună, în definitiv.
Mă mângâie pe obraz şi‑şi trece degetele peste maxilarul meu, gâdi‑
lându‑mi barba ţepoasă. Închid ochii, savurându‑i atingerea. Este totuşi atât de nouă această senzaţie, să fiu atins şi să mă bucur de degetele ei inocente care‑mi mângâie faţa, în vreme ce întunericul rămâne la locul lui. Nu mă deranjează că‑mi atinge faţa… nici degetele ei în părul meu.
— Îmi pare rău, spune ea.
Cuvintele ei sunt o surpriză. Tot ea îşi cere scuze?
— Pentru ce?
— Pentru ce‑am spus.
Răsuflu uşurat. M‑a iertat. În plus, ce‑a spus la nervi este corect — sunt un nemernic cu creierul distrus.
— Nu mi‑ai spus ceva ce nu ştiam.
Şi, pentru prima oară de ani buni, mă trezesc cerându‑mi iertare.
— Îmi pare rău că te‑am rănit.
