Vreau să se oprească. Vreau s‑o ţin în braţe şi să‑i alung durerea.
Vreau să plângă în braţele mele.
— Să nu îndrăzneşti să mă iei cu Ana! Trebuie să‑ţi rezolvi problemele, Grey! se răsteşte ea şi iese din camera de joacă, închi‑
zând încet uşa în urma ei.
Uluit, mă holbez la uşa închisă, iar cuvintele ei îmi răsună în cap.
Eşti un nenorocit cu creierul distrus.
Nimeni n‑a plecat aşa de lângă mine. Ce mama dracului? Îmi trec mâna prin păr mecanic, încercând să‑i înţeleg reacţia, dar şi reacţia mea. O las să plece. Nu sunt supărat… Sunt… cum sunt? Mă aplec să
ridic cureaua, mă‑ndrept către perete şi‑o agăţ în cuier. Acesta a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai satisfăcătoare momente ale vieţii mele. Acum câteva clipe mă simţeam mai uşor, simţeam cum greu‑
tatea incertitudinii dintre noi a dispărut.
Asta a fost. Am ajuns aici.
Acum, că ştie despre ce‑i vorba, putem trece mai departe.
I‑am spus. Oamenilor ca mine le place să provoace durere.
Dar numai femeilor cărora le place asta.
Neliniştea mea creşte.
Reacţia ei — îmi vine iar în minte expresia ei rănită şi bântuită.
Sunt tulburat. Sunt obişnuit să fac femeile să plângă — cu asta mă ocup.
Dar Ana?
Mă las pe podea şi mă sprijin cu capul de perete, cu mâinile peste genunchii îndoiţi. Las‑o să plângă. O să se simtă mai bine dacă
plânge. Aşa fac femeile, din câte ştiu eu. Las‑o un moment, apoi du‑te şi ai grijă de ea. N‑a rostit cuvintele de siguranţă. Ea m‑a rugat.
Ea a dorit să ştie, curioasă ca‑ntotdeauna. A fost doar o trezire mai crudă la realitate, asta‑i tot.
Eşti un nenorocit cu creierul distrus.
Închid ochii şi zâmbesc. Da, Ana, da, sunt, şi acum ştii şi tu asta.
Acum putem trece mai departe cu relaţia noastră… cu aranjamentul nostru. Oricare‑ar fi el.
Aceste gânduri nu mă consolează deloc şi neliniştea mea creşte.
Ochii ei răniţi străpungându‑mă, scandalizaţi, acuzatori, plini de compătimire… a văzut ceea ce sunt cu adevărat. Un monstru.
600 Grey
E L James 601
Vorbele lui Flynn îmi vin în minte: nu insista pe partea negativă, Christian.
Închid iar ochii şi văd faţa neliniştită a Anei.
Cât de prost sunt.
A fost prea curând.
Mult, mult prea curând.
La naiba.
O s‑o liniştesc.
Da — las‑o să plângă, apoi linişteşte‑o.
Sunt supărat pentru c‑a fugit de lângă mine. De ce‑a făcut asta?
La dracu’. E atât de diferită de toate femeile pe care le cunosc.
Era clar că nu va reacţiona la fel ca ele.
Trebuie s‑o văd, s‑o iau în braţe. Vom trece peste asta. Mă întreb unde e.
La naiba!
