Se‑ntoarce din nou către mine; mă priveşte cu ochi mari. Iar eu îmi ţin respiraţia. Nu‑mi vine să cred că pleacă. Este ultima oară
când o văd, iar ea pare atât de tristă. Mă doare că eu sunt vinovat de tristeţea ei. Fac un pas şovăitor către ea; vreau s‑o mai iau o dată în braţe şi s‑o implor să rămână.
Ea se retrage şi mi‑e clar că asta înseamnă că nu mă mai vrea.
Am reuşit s‑o alung.
Încremenesc.
— Nu vreau să pleci.
— Nu pot rămâne. Ştiu ce‑mi doresc, iar tu nu‑mi poţi oferi asta, după cum nici eu nu‑ţi pot da ce‑ţi doreşti.
Ah, te rog, Ana — lasă‑mă să te mai iau în braţe încă o dată. Să‑ţi mai inspir o dată parfumul tău dulce. Să te mai simt în braţele mele.
Fac din nou un pas către ea, dar ea ridică mâinile, oprindu‑mă.
— Nu... te rog.
Se dă înapoi, panicată.
— Nu pot face asta.
Îşi înşfacă valiza şi rucsacul şi pleacă spre hol. O urmez, docil şi neajutorat, cu ochii lipiţi de silueta ei slabă.
Odată ajuns în hol, chem liftul. Nu‑mi pot lua ochii de la ea… de la chipul ei delicat, ca de spiriduş, de la acele buze, de la felul în care flutură din gene, aruncând o umbră peste obrajii ei atât de palizi.
Nu‑mi găsesc cuvintele şi încerc să ţin minte toate aceste detalii. Nu mai am replici acide, nu mai am răspunsuri spirituale, nu mai am ordine arogante. Nu mai am nimic — nimic în afara unui gol dureros în piept.
Uşile liftului se deschid şi Ana intră direct. Se răsuceşte către mine — şi pentru un moment, masca îi cade şi‑o văd aşa cum este: durerea mea reflectată pe chipul ei frumos.
Nu… Ana. Nu pleca.
— La revedere, Christian.
— Ana… la revedere.
Uşile se‑nchid şi ea dispare.
610 Grey
E L James 611
Mă preling încet la podea şi‑mi pun mâinile în cap. Golul din piept se cască acum ca o peşteră şi mă doare copleşitor.
Grey, ce mama naibii ai făcut?
Când îmi ridic din nou privirea, picturile din hol, madonele mele, îmi aduc un zâmbet trist pe buze. Idealizarea maternităţii.
Toate se uită fix fie la copiii lor, fie la mine, cu un aer nefericit.
Au dreptate să se uite‑aşa la mine. A plecat. A plecat de‑adevă‑
ratelea. Cel mai bun lucru care mi s‑a întâmplat vreodată. După ce mi‑a spus că nu va pleca niciodată. Mi‑a promis că nu va pleca nici‑
odată. Închid ochii, încercând să scap de acele priviri neînsufleţite şi pline de compătimire, şi‑mi sprijin capul de perete. Da, mi‑a spus toate astea în somn — şi, ca un prost ce sunt, am crezut‑o. În stră‑
fundul sufletului am ştiut mereu că nu sunt bun pentru ea şi că ea e prea bună pentru mine. Acum lucrurile s‑au îndreptat.
Atunci de ce mă simt ca naiba? De ce‑i atât de dureros?
Sunetul care anunţă sosirea liftului mă face să deschid din nou ochii şi inima îmi bate să‑mi spargă pieptul. S‑a‑ntors. Rămân para‑
lizat, aşteptând să se deschidă uşile — şi din lift iese Taylor, care încremeneşte pentru un moment.
La naiba. De cât timp stau aici?
— Domnişoara Steele a ajuns acasă, domnule Grey, spune el, ca şi cum m‑ar găsi întins cu faţa‑n sus pe podea în fiecare zi.
— Cum era? întreb eu, încercând să par cât se poate de dezinte‑
resat, deşi îmi doresc să aflu răspunsul.
— Supărată, domnule, zice el, fără niciun strop de emoţie în glas.
Dau din cap, lăsându‑l să plece. Dar el nu pleacă.
— Să vă aduc ceva, domnule? întreabă el, pe un ton mult prea amabil pentru gustul meu.
