Deschid cutia de piele roşie şi studiez cerceii. Sunt minunaţi: simpli, dar eleganţi, exact ca încântătoarea domnişoară Steele… care m‑a părăsit dis‑de‑dimineaţă pentru că am pedepsit‑o… pentru c‑am forţat‑o prea tare. Îmi cuprind din nou capul în mâini. Dar mi‑a permis. Nu m‑a oprit. Mi‑a permis pentru că mă iubeşte. Gândul acesta e înspăimântător şi‑l alung imediat. N‑are cum. E simplu: nimeni n‑are cum să aibă acest sentiment faţă de mine. Înseamnă că
nu mă cunoaşte.
Treci mai departe. Concentrează‑te.
Unde‑i nenorocitul ăla de clei? Bag cerceii înapoi în sertar şi‑mi continui căutarea. Nimic.
Îl sun pe Taylor.
— Domnule Grey?
— Am nevoie de nişte clei pentru modelaj.
Face o scurtă pauză.
— Pentru ce fel de machete, domnule?
— Un planor.
— Din lemn de balsa sau din plastic?
— Din plastic.
— Am ceva. Vi‑l aduc acum, domnule.
Îi mulţumesc, puţin surprins că are clei. Peste câteva momente bate la uşă.
— Intră.
Intră şi pune cutia de plastic la mine pe birou. Nu pleacă, aşa că
trebuie să‑l întreb.
— Cum se face că ai aşa ceva?
— Construiesc un avion ciudat.
Se înroşeşte la faţă.
— Poftim?
Mi‑a stârnit curiozitatea.
616 Grey
E L James 617
— Zborul a fost prima mea dragoste, domnule.
Nu înţeleg.
— Nu disting culorile, explică el pe un ton sec.
— Deci ai devenit puşcaş marin?
— Da, domnule.
— Mulţumesc pentru clei.
— Nicio problemă, domnule Grey. Aţi mâncat?
Întrebarea lui mă ia prin surprindere.
— Nu mi‑e foame, Taylor. Te rog, du‑te la fiica ta în această
după‑amiază şi ne vedem mâine. Nu te mai deranjez.
Se opreşte o clipă şi deja mă enervez. Pleacă.
— Mă simt bine.
La naiba, am vocea gâtuită.
— Domnule.
Dă din cap.
— Mă‑ntorc mâine‑seară.
