— Nu.
Pleacă. Lasă‑mă‑n pace.
— Domnule, spune el şi iese, lăsându‑mă prăbuşit pe podeaua holului.
Oricât de mult mi‑ar plăcea să zac toată ziua aici şi să mă tăvă‑
lesc în propria mea disperare, nu‑mi permit. Vreau noutăţi de la Welch şi trebuie să‑l sun pe nemernicul de soţ al Leilei.
Şi trebuie să fac un duş. Poate că apa va spăla toată agonia asta.
Mă ridic şi ating masa de lemn din hol, mângâindu‑i visător cu degetele incrustaţiile. Mi‑ar fi plăcut să i‑o trag domnişoarei Steele pe masa asta. Închid ochii, închipuindu‑mi‑o întinsă pe masă, cu capul pe spate, cu bărbia în sus, cu gura deschisă de plăcere şi cu părul ei strălucitor revărsat peste margine. La naiba, mi se scoală
numai când mă gândesc la asta.
Să‑mi bag.
Durerea din vintre mi se înteţeşte.
A plecat, Grey. Obişnuieşte‑te cu ideea.
Şi, folosindu‑mă de toţi acei ani de control forţat, îmi potolesc corpul.
Apa e fierbinte, aşa cum îmi place mie. Stau în picioare sub jet, încercând s‑o uit pe Ana, sperând că arsura asta mi‑o va şterge din minte şi îi va alunga parfumul de pe trupul meu.
Dacă mă părăseşte, nu mai e cale de întoarcere.
Niciodată.
Mă spăl pe păr cu gesturi hotărâte.
Ce eliberare.
Şi trag adânc aer în piept.
Nu. Nu‑i nicio eliberare.
Îmi ridic faţa către jetul de apă. Nu‑i nicio eliberare — o să‑mi fie dor de ea. Mă sprijin cu fruntea de faianţă. Noaptea trecută era aici, cu mine. Mă uit la mâinile mele, iar degetele mele mângâie linia dintre plăcile pe care se rezemau ieri mâinile ei.
La naiba cu tot.
Închid robinetul şi ies de la duş. Mă înfăşor cu un prosop şi am o revelaţie: de‑acum zilele vor fi din ce în ce mai întunecoase şi mai goale, pentru că ea nu va mai fi.
612 Grey
E L James 613
Gata cu e‑mailurile poznaşe şi spirituale.
Gata cu gura ei obraznică.
Gata cu întrebările curioase.
Ochii ei albaştri şi scânteietori nu mă vor mai privi niciodată
ascunzându‑şi amuzamentul… sau şocul… sau dorinţa. Mă uit la idiotul grav şi ursuz care se uită şi el la mine, din oglindă.
— Ce mama dracului ai făcut, imbecilule? rânjesc la el.
Rosteşte aceleaşi cuvinte către mine, cu o mulţumire acidă. Şi nenorocitul clipeşte la mine, cu ochii lui mari şi cenuşii plini de nefericire.
— Îi e mai bine fără tine. Nu poţi fi ce‑şi doreşte ea. Nu‑i poţi oferi ce‑i trebuie. Ea vrea romantism. Merită ceva mai bun decât tine, cretin distrus.
Scârbit de imaginea care mă priveşte din oglindă, îmi întorc privirea.
Să fiu al naibii dacă mă bărbieresc azi.
Mă usuc lângă comodă şi‑mi scot nişte chiloţi şi un tricou curat.
Când mă răsucesc, observ o cutiuţă pe perna mea. Mi se duce din nou pământul de sub picioare şi abisul se deschide din nou, aştep‑
tându‑mă, în vreme ce furia mea face loc fricii.
E ceva de la ea. Ce a vrut să‑mi dea? Îmi las hainele să cadă şi, trăgând aer în piept, mă aşez pe pat şi iau în mâini cutia.
E un planor. O machetă a unui model Blaník L23. Un bilet cade de pe capacul cutiei şi se opreşte pe pat.
În amintirea unor vremuri fericite.
