Mami se face mică. Cât mine de mică. Apoi nu mai scoate niciun sunet. Eşti o târfă distrusă. Eşti o târfă distrusă. Eşti o târfă distrusă.
Eu sunt sub masă. Mi‑am băgat degetele în urechi şi‑am închis ochii. Zgomotul se opreşte. Îi văd bocancii când se duce în bucătărie. Duce cu el cureaua, lovind‑o de picior.
Încearcă să mă găsească. Se apleacă şi rânjeşte. Miroase urât. A ţigări şi a băutură şi a lucruri scârboase. Aici erai, rahat ce eşti.
Un strigăt terifiant mă trezeşte din somn. Sunt leoarcă de tran‑
spiraţie şi inima îmi bate ca nebuna. Mă ridic în capul oaselor.
La naiba.
622 Grey
E L James 623
Sunetul sinistru venea de la mine.
Inspir adânc ca să‑mi revin, încercând să‑mi şterg din cap amin‑
tirea mirosului de transpiraţie amestecat cu cel de whisky ieftin şi de ţigări Camel.
Eşti un nenorocit cu creierul distrus.
Cuvintele Anei îmi răsună în cap.
Exact aşa.
La naiba.
N‑am putut s‑o ajut pe târfa drogată.
Am încercat. Doamne, Dumnezeule, chiar am încercat.
Aici erai, rahat ce eşti.
Dar pe Ana aş fi putut‑o ajuta.
Am lăsat‑o să plece.
A trebuit s‑o las să plece.
N‑avea nevoie de toate porcăriile astea.
Mă uit la ceas. E 3:30. Mă duc în bucătărie şi, după ce beau un pahar mare cu apă, mă îndrept către pian.
Mă trezesc cu un tresărit şi e deja lumină — soarele dimineţii umple camera. Am visat‑o pe Ana: Ana mă săruta, cu limba ei în gura mea, cu degetele în părul meu; îşi lipea trupul ei superb de mine, cu mâinile legate deasupra capului.
Unde e?
Pentru o clipă scurtă uit ce s‑a petrecut ieri — apoi îmi amintesc totul. A plecat.
La naiba.
Penisul meu erect apasă în saltea — dar amintirea ochilor ei inteligenţi, înneguraţi de durere şi umilinţă când a plecat, alungă
excitaţia erotică.
Mă simt ca naiba şi zac întins pe spate, uitându‑mă în tavan, cu braţele sub cap. Am o zi întreagă în faţa mea şi, pentru prima oară de
ani de zile, nu ştiu cu ce să‑mi ocup timpul. Mă uit din nou la ceas.
E 5:58.
La naiba, poate c‑ar trebui să ies la alergat.
O bucată din „Romeo şi Julieta“ a lui Prokofiev îmi răsună în urechi în vreme ce alerg, în liniştea dimineţii, pe Fourth Avenue. Mă
doare tot corpul — plămânii îmi explodează, capul îmi zvâcneşte, iar durerea surdă şi prelungă a pierderii mă sfâşie pe dinăuntru. Nu pot fugi de această durere, deşi mă străduiesc. Mă opresc să schimb muzica şi să trag aer în plămâni. Vreau ceva… violent. „Pump It“, de la Black Eyed Peas, da. Încep să alerg în ritmul muzicii.
Mă trezesc alergând pe Vine Street şi ştiu că e o nebunie, dar sper s‑o văd. Pe măsură ce m‑apropii de strada ei inima mi‑o ia razna şi devin din ce în ce mai neliniştit. Nu sunt disperat s‑o văd — vreau doar să verific dacă e bine. Nu, nu‑i adevărat. Vreau s‑o văd. Când ajung în sfârşit pe strada ei, trec pe lângă clădirea unde locuieşte.
Totul e liniştit — un Oldsmobile trece pe drum, doi oameni îşi plimbă câinii —, dar de la ea din apartament nu se vede niciun semn de viaţă. Traversez strada, mă opresc pe trotuarul de vizavi, apoi mă
adăpostesc lângă intrarea unui bloc ca să‑mi recapăt răsuflarea.
Draperiile de la o cameră sunt trase, altele sunt deschise. Poate că aceea e camera ei. Poate că încă doarme — dac‑o fi acasă. Un scenariu de coşmar ia naştere în mintea mea: azi‑noapte a ieşit în oraş, s‑a îmbătat, a întâlnit pe cineva…
Nu.
