Îmi amintesc că pe Ana am privit‑o ore întregi când a dormit la The Heathman. Cu cât o priveam mai mult, cu atât mi se părea mai frumoasă: pielea ei fără cusur strălucind în lumina blândă, părul ei castaniu răvăşit pe perna albă şi genele care‑i fluturau în somn. Avea buzele întredeschise şi printre ele îi puteam vedea dinţii şi limba când îşi lingea buzele. A fost o experienţă foarte excitantă — doar s‑o privesc. Şi când, în cele din urmă, m‑am culcat lângă ea, ascul‑
tându‑i respiraţia, privindu‑i sânii mişcându‑se cu fiecare răsuflare, am dormit bine… atât de bine.
Mă duc la mine în birou şi iau în mână planorul. Când mă uit la el, zâmbesc cu drag şi mă liniştesc. Mă simt mândru că am reuşit să‑l asamblez şi ridicol pentru ce am de gând să fac. A fost ultimul ei dar pentru mine. Primul ei dar fiind… care?
Desigur. Ea însăşi.
S‑a sacrificat pentru nevoile mele. Pentru lăcomia mea. Pentru plăcerea mea. Pentru ego‑ul meu… pentru ego‑ul meu zdruncinat.
La naiba, se va termina vreodată durerea asta?
Mă simt un pic caraghios, dar iau planorul cu mine în pat.
— Ce doriţi la micul dejun, domnule?
— Doar cafea, Gail.
Ea şovăie.
— Domnule, aseară n‑aţi mâncat nimic.
— Aşa, şi?
630 Grey
E L James 631
— Poate doriţi totuşi ceva.
— Gail, doar cafea. Te rog.
Îi închid gura — nu‑i deloc treaba ei. Strânge din buze, dar dă
din cap şi se retrage. Eu mă duc la mine‑n birou ca să‑mi strâng hârtiile şi să caut un plic capitonat.
O sun pe Ros din maşină.
— Bravo pentru materialele despre SIP, dar planul de afaceri trebuie revizuit. Hai să facem oferta.
— Christian, e prea repede.
— Vreau să ne mişcăm repede. Ţi‑am trimis observaţiile mele în privinţa preţului. Voi ajunge la birou pe la şapte şi jumătate. Hai să ne‑ntâlnim.
— Dacă eşti sigur...
— Sunt sigur.
— Bine. O s‑o sun pe Andrea să programeze întâlnirea. Am şi cifrele Detroit versus Savannah.
— Şi cine câştigă?
— Detroit.
— Înţeleg.
La naiba… nu Savannah.
— Hai să vorbim mai târziu.
Închid telefonul.
Mă aşez gânditor pe bancheta din spate a maşinii, iar Taylor acce‑
lerează în trafic. Mă întreb cum va ajunge Anastasia azi la serviciu.
Poate că şi‑a cumpărat maşină ieri, deşi mă cam îndoiesc. Mă‑ntreb dacă şi ea se simte la fel de nefericită ca mine… Sper că nu. Poate că
şi‑a dat seama că i s‑a părut doar că e îndrăgostită de mine.
N‑are cum să mă iubească.
Mai ales nu acum — nu după tot ce i‑am făcut. Nimeni nu mi‑a spus vreodată că mă iubeşte, în afară de mama şi de tata, desigur, dar chiar şi ei o spuneau din datorie. Vorbele enervante ale lui Flynn despre dragostea necondiţionată a părinţilor — chiar şi faţă de copiii
adoptaţi — îmi tot răsună în cap. Dar n‑am fost niciodată convins; n‑am făcut altceva decât să‑i dezamăgesc.
— Domnule?
— Scuze, ce e?
