mă simt mai bine.
— Frumoasă maşină, zice ea când ne apropiem de R8‑ul aflat în garajul subteran.
— Ştiu.
Îi arunc un zâmbet scurt şi ea îmi zâmbeşte înapoi — înainte de a‑şi da ochii peste cap. Îi deschid portiera, întrebându‑mă dacă ar trebui să comentez gestul ei.
— Ce fel de maşină e asta? întreabă ea, după ce mă urc la volan.
— E un Audi R8 Spyder. E o zi superbă; putem să‑i ridicăm capota. Ai o şapcă de baseball pe acolo. De fapt, trebuie să fie două.
Pornesc motorul, ridic capota şi muzica lui Bruce Springsteen, Bossul, umple maşina.
— N‑are cum să nu‑ţi placă Bruce.
Îi zâmbesc Anei şi scot R8‑ul din locul său din garaj.
Şerpuind prin traficul de pe I‑5, ne îndreptăm către Portland.
Ana e tăcută, ascultă muzică şi se uită pe fereastră. E greu să‑i văd chipul, ascuns de ochelarii mari Wayfarers şi de şapca mea cu Mariners. Vântul şuieră pe deasupra noastră şi ne îndreptăm cu viteză către Boeing Field.
Până acum, weekendul acesta a fost surprinzător. Dar oare la ce mă aşteptam? Credeam că vom lua cina, că vom discuta contractul şi apoi ce…? Cred că să ne‑o tragem era inevitabil.
Îi arunc o privire.
Da… Şi vreau să i‑o trag din nou.
Aş vrea să ştiu la ce se gândeşte. Nu prea se dă de gol, dar am învăţat câteva lucruri despre Ana. În ciuda lipsei sale experienţă, vrea să înveţe. Cine s‑ar fi gândit că sub învelişul fragil are un suflet de sirenă? Imaginea buzelor ei în jurul penisului meu îmi vine în minte şi‑mi reprim cu greu un geamăt.
Da… vrea într‑adevăr să înveţe.
Gândul ăsta mă excită.
Sper s‑o pot vedea înainte de weekendul viitor.
Chiar şi acum îmi vine s‑o ating din nou. Mă întind şi îi pun o mână pe genunchi.
— Ţi‑e foame?
— Nu cine ştie ce, răspunde ea, supusă.
Chestia asta începe să mă plictisească.
— Trebuie să mănânci, Anastasia. Ştiu un loc grozav lângă
Olympia. Ne oprim acolo.
Cuisine Sauvage e un restaurant mic şi e plin de cupluri şi de familii care‑au ieşit să mănânce ceva duminica. Ţinând‑o pe Ana de mână, ne lăsăm conduşi spre masa noastră. Ultima oară când am venit aici eram cu Elena. Mă întreb cum ar fi transformat‑o ea pe Anastasia.
— N‑am mai fost aici de mult. N‑avem de ales — aici se găteşte ce vânează sau pescuiesc, îi spun, mimând groaza.
Ana râde.
De ce simt cum mă umflu în pene când o fac să râdă?
— Două pahare de Pinot grigio, îi comand chelneriţei, care‑mi face ochi dulci de sub bretonul ei blond.
Mă enervează.
178 Grey
E L James 179
Ana se încruntă.
— Ce e? întreb eu, gândindu‑mă că şi pe ea o enervează chelneriţa.
— Eu vreau o Cola Diet.
De ce n‑ai spus aşa? Mă încrunt.
— Aici au un Pinot grigio foarte bun. Merge foarte bine cu mâncarea, orice ne‑am comanda.
— Orice ne‑am comanda? întreabă ea şi face ochii mari.
— Da.
Şi‑i zâmbesc cât pot de sincer ca să‑mi cer scuze că n‑am lăsat‑o să‑şi comande singură de băut. Doar că nu sunt obişnuit să întreb…
