— Mâine‑dimneaţă am o întâlnire la The Heathman. În plus, ţi‑am zis, eu nu dorm cu iubitele, sclavele, supusele mele, cu nimeni.

Vineri şi sâmbătă au fost nişte excepţii. Nu se va mai întâmpla.

Strânge din buze, cu o expresie încăpăţânată.

— Bine, acum sunt obosită, zice ea.

La naiba.

— Mă dai afară?

Nu aşa trebuiau să meargă lucrurile.

— Da.

Ce mama dracului?

Iar m‑ai luat prin surprindere, domnişoară Steele.

— Iată, încă o situaţie nouă, mormăi eu.

M‑a dat afară. Nu‑mi vine să cred.

— Deci nu vrei să discutăm nimic acum? Despre contract? o întreb, ca un pretext ca să mai rămân.

— Nu, spune ea, bosumflată.

Mă enervează toanele astea ale ei şi, dac‑ar fi fost cu adevărat a mea, n‑aş fi tolerat aşa ceva.

— Doamne, cât mi‑ar plăcea să‑ţi dau o bătaie bună. Te‑ai simţi mult mai bine şi la fel şi eu, îi spun.

— Nu poţi spune asemenea lucruri. N‑am semnat nimic deocamdată.

În ochi i se citeşte sfidarea.

Ah, iubito, pot s‑o spun. Nu pot însă s‑o fac. Nu până nu‑mipermiţi.

— Nu pot decât să visez, Anastasia. Pe miercuri?

Încă‑mi doresc asta. Nu‑mi dau seama totuşi de ce; e atât de difi‑

cilă uneori. O sărut rapid.

— Pe miercuri, aprobă ea şi mă simt uşurat. Te conduc, adaugă, pe un ton mai blând. Doar lasă‑mă un minut.

214 Grey

E L James 215

Mă împinge de pe pat şi‑şi pune tricoul pe ea.

— Te rog, dă‑mi pantalonii de trening, îmi ordonă, arătând către ei. Oau. Domnişoara Steele poate fi tare autoritară.

— Da, stăpână, glumesc eu, ştiind că nu se va prinde la ce mă refer.

Dar ea strânge din ochi. Ştie că râd de ea, însă nu spune nimic în timp ce‑şi pune pantalonii.

Mă simt un pic derutat de faptul că voi fi aruncat în stradă şi o urmez prin living, până la uşa de la intrare.

Când s‑a mai întâmplat aşa ceva?

Niciodată.

Deschide uşa, dar rămâne cu ochii în pământ.

Ce se petrece aici?

— Te simţi bine? o întreb şi‑i trec degetul mare peste buza de jos.

Poate că nu vrea să plec — sau poate de‑abia aşteaptă să mă car?

— Da, zice ea, cu un ton moale şi supus.

Nu sunt sigur că trebuie s‑o cred.

— Miercuri, îi amintesc.

O s‑o văd atunci. Mă aplec, o sărut, iar ea închide ochii. Şi nu vreau să plec. Nu cu această ezitare a ei în minte. Îi iau capul în mâini şi o sărut şi mai apăsat, iar ea răspunde, oferindu‑mi buzele.

Ah, iubito, să nu renunţi la mine. Încearcă.

Mă prinde de braţe, sărutându‑mă şi nu vreau să se oprească. E

încântătoare, iar întunericul stă liniştit, anihilat de tânăra din faţa mea. Fără tragere de inimă, fac un pas în spate şi îmi sprijin fruntea de fruntea ei.

Respiră întretăiat, ca şi mine.

— Anastasia, ce‑mi faci tu mie?

— Ţi‑aş putea spune acelaşi lucru, şopteşte ea.

Ştiu că trebuie să plec. M‑a aruncat într‑un vârtej de emoţii şi nu‑mi dau seama de ce. O sărut pe frunte şi mă îndrept către R8. Ea stă în prag, privindu‑mă. N‑a intrat în casă. Zâmbesc, mulţumit de faptul că mă urmăreşte cu privirea când mă urc în maşină.

Când mă uit din nou, a dispărut.

La naiba. Ce s‑a întâmplat? Nu‑mi face cu mâna?

Pornesc motorul şi mă îndrept înapoi către Portland, gân ‑