Recunoaşterea acestei realităţi – a faptului că reacţia nu-ţi aparţine – e singura modalitate sănătoasă de a crea. Dacă lumea se delectează cu ceea ce ai creat – fantastic. Dacă lumea ignoră ceea ce ai creat –

păcat. Dacă lumea înţelege greşit ceea ce ai creat, nu pune la inimă. Dar dacă lumea detestă categoric ceea ce ai creat? Dacă te agresează cu invective turbate, îţi insultă inteligenţa, îţi calomniază motivele şi îţi târăşte bunul nume în noroi?

Zâmbeşte galeş şi sugerează-le tuturor – cât mai politicos – să-şi facă naibii arta care le place.

După care continuă cu încăpăţânare s-o faci pe-a ta.

Eram o trupă oarecare

Fiindcă, până la urmă, nu contează atât de mult.

Fiindcă, până la urmă, e doar creativitate.

Sau, cum a zis odată John Lennon despre Beatles, „eram o trupă oarecare“!

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: ador creativitatea. (Şi bineînţeles că-i venerez pe Beatleşi.) Mi-am dedicat întreaga viaţă căutării creativităţii şi mi-am petrecut mult timp încurajându-i pe alţii să facă la fel, fiindcă sunt de părere că o viaţă creativă e viaţa cea mai grozavă cu putinţă.

Da, am trăit câteva momente de sublimă transcendenţă în timpul unor episoade de inspiraţie sau întâlnind creaţiile magnifice ale altora. Şi da, sunt convinsă că instinctele noastre artistice au origini divine şi magice, dar asta nu înseamnă că trebuie să luăm lucrurile chiar atât de în serios, fiindcă, în ultimă instanţă, mai cred şi că expresia artistică umană e – lucru binecuvântat şi îmbucurător –

neesenţială.

Exact de-asta o iubesc atât de mult.

Canari iradiaţi

Crezi că n-am dreptate? Eşti dintre cei care consideră că arta e cel mai serios şi mai important lucru din lume?

Dacă aşa crezi, prietene, atunci drumurile noastre trebuie să se despartă chiar acum.

Viaţa mea e o dovadă incontestabilă că arta nu contează chiar atât de mult pe cât ne păcălim uneori. Să

fim cinstiţi: ţi-ar fi greu să-mi dai acum un exemplu de profesie care să nu fie, obiectiv vorbind, mai valoroasă pentru societate decât a mea. Spune o meserie, orice meserie: profesor, medic, pompier, custode de muzeu, ţiglar, fermier, agent de pază, lobbyist politic, lucrător sexual, ba chiar şi „consultant“

(deşi nimeni nu ştie ce înseamnă asta!) – fiecare din aceşti oameni e infinit mai important pentru bunul mers al comunităţii umane decât orice romancier care a trăit sau va trăi vreodată.

În serialul de televiziune 30 Rock am auzit odată un dialog nemaipomenit care a rezumat această idee până-n miezul ei adânc. Jack Donaghy râdea de Liz Lemon considerând-o, ca scriitoare, complet inutilă

pentru societate, în timp ce ea încerca să susţină că e de o importanţă capitală.

Jack: — Într-o lume postapocaliptică, în ce fel ai putea fi de folos societăţii?

Liz: — Ca bard itinerant.

Jack, în silă: — Canar iradiat.

Cred că Jack Donaghy avea dreptate, dar nu găsesc că acest adevăr ar fi descurajant. Dimpotrivă, mi se pare senzaţional. Faptul că pot să-mi trăiesc viaţa făcând lucruri în mod obiectiv inutile înseamnă că nu trăiesc într-o distopie postapocaliptică. Înseamnă că nu trudesc exclusiv la corvoada simplei supravieţuiri. Înseamnă că în civilizaţia noastră avem încă suficient spaţiu pentru a ne permite luxul imaginaţiei, frumuseţii şi emoţiei – şi chiar al frivolităţii totale.

Creativitatea pură e magnifică tocmai fiindcă e opusul tuturor celorlalte lucruri din viaţă esenţiale sau ineluctabile (mâncare, adăpost, medicamente, supremaţia legii, ordinea socială, responsabilităţi comunitare şi familiale, boli, pierderi, moarte, taxe etc.). Creativitatea pură e ceva mai mult decât o necesitate; e un dar. E glazura de pe tort. Creativitatea noastră e un bonus extraordinar şi neaşteptat din partea universului. Ca şi cum toţi zeii şi îngerii noştri s-ar fi adunat laolaltă şi ar fi zis: „E greu în lume ca om, ştim. Hai – luaţi şi nişte desfătări.“

Altfel spus, nu mă descurajează câtuşi de puţin să ştiu că munca mea de o viaţă e, fără îndoială, inutilă.

Asta nu face decât să-mi stârnească cheful de joacă.

Mize mariversusmize mici

Trebuie spus, bineînţeles, că există în lume locuri întunecate şi diabolice unde creativitatea oamenilor pur şi simplu nu poate izvorî dintr-un simţ al jocului şi unde exprimarea personală are repercusiuni uriaşe şi grave.

Dacă eşti un jurnalist disident care suferă într-o închisoare din Nigeria, sau un regizor de film radical aflat în arest la domiciliu în Iran, sau o tânără poetă oprimată care se zbate să se facă auzită în Afganistan, sau aproape oricine din Coreea de Nord, atunci da, expresia ta creativă presupune mize extreme, de viaţă

sau moarte. Există persoane care continuă să facă artă în ciuda faptului că trăiesc sub regimuri totalitare înfiorătoare, iar aceşti oameni sunt eroi în faţa cărora ar trebui să ne înclinăm.

Dar să fim cinstiţi: cei mai mulţi dintre noi nu ne aflăm în astfel de situaţii.

În lumea sigură în care trăim probabil şi tu, şi eu, mizele expresiei noastre creative sunt mici. Aproape comic de mici. De exemplu: dacă unei edituri nu-i place cartea mea, poate foarte bine să n-o publice, mă

va întrista, dar nimeni n-o să dea buzna la mine acasă să mă împuşte din cauza ei. La fel, nimeni n-a murit

fiindcă a avut parte de-o recenzie proastă în New York Times. Calotele polare nu se vor topi mai repede sau mai încet fiindcă n-am reuşit să scriu un final convingător la romanul meu.

Poate că nu voi avea mereu le fel de mult succes cu creativitatea mea, dar lumea n-o să se sfârşească

din cauza asta. Poate că nu voi putea mereu să-mi câştig traiul din scris, dar nici ăsta nu-i sfârşitul lumii, fiindcă există o mulţime de alte moduri de a-ţi câştiga traiul – şi multe dintre ele sunt mai uşoare decât a scrie cărţi. Şi chiar dacă e foarte adevărat că eşecul şi criticile pot să-mi rănească preţiosul ego, soarta naţiunilor nu depinde de el. (Slavă Domnului!)

Aşa că să ne-ntipărim bine-n minte această realitate: probabil că n-o să apară niciodată în viaţa mea sau a ta ceva de genul „alertă din cauza artei“.

Aşa stând lucrurile, de ce să nu facem artă?

Intră-n scenă şi Tom Waits

Cu ani în urmă l-am intervievat pe muzicianul Tom Waits pentru un portret în revista GQ. Am mai vorbit despre acest interviu şi probabil voi vorbi despre el la nesfârşit, fiindcă n-am întâlnit pe nimeni altcineva care să se exprime atât de articulat şi de înţelept pe tema vieţii creative.

Pe parcursul interviului nostru, Waits s-a lansat într-o peroraţie excentrică despre diversele forme pe care le iau ideile de cântece atunci când încearcă să se nască. Unele cântece, spunea, îi vin cu o uşurinţă

aproape absurdă, „ca şi cum ai sorbi vise cu paiul“. Pentru alte cântece trebuie să muncească totuşi din greu, „de parcă aş scoate cartofi cu sapa din pământ“. Sunt şi cântece lipicioase şi ciudate, „ca o gumă de mestecat pe care o găseşti sub o masă veche“, în vreme ce altele sunt ca nişte păsări sălbatice din calea cărora trebuie să se dea în lături, furişându-se uşurel pe lângă ele, ca să nu le sperie şi să-şi ia zborul.

Totuşi, cele mai dificile şi mai irascibile cântece nu reacţionează decât la o mână care le ţine din scurt şi la o voce autoritară. Există cântece, spune Waits, care pur şi simplu nu vor îngădui să fie născute şi care vor ţine pe loc înregistrarea unui album întreg. În asemenea momente, Waits îi scoate din studio pe toţi ceilalţi muzicieni şi tehnicieni ca să poată trage o săpuneală straşnică vreunui cântec deosebit de încăpăţânat. Se plimbă încolo şi-ncoace singur prin studio, spunând cu voce tare: „Ia ascultă! Pornim cu toţii la drum! Toată familia e deja în maşină! Ai cinci minute să urci şi tu, altminteri albumul ăsta pleacă

fără tine!“

Uneori merge.

Uneori nu merge.

Uneori trebuie să te dai bătut. Unele cântece nu-şi doresc încă să se nască, zice Waits. Nu vor decât să

te sâcâie, să-ţi irosească vremea şi să-ţi acapareze atenţia – aşteptând probabil sosirea altui artist. Waits a devenit înţelept în legătură cu astfel de lucruri. Odinioară suferea şi se frământa când pierdea cântece, spune el, dar acum are încredere. Dacă un cântec vrea într-adevăr să se nască, Waits are încredere că

acel cântec va veni la el în modul potrivit şi la timpul potrivit. Dacă nu, îl va trimite mai departe, fără