scriitoare în fiecare zi din viaţa mea de adult – amintind şi reamintind permanent sufletului meu şi cosmosului că iau foarte în serios viaţa mea creativă şi că n-o să încetez niciodată să creez, indiferent de rezultat şi indiferent cât de profunde ar fi sentimentele mele de nelinişte şi nesiguranţă.
De-a lungul timpului am găsit şi tonul potrivit pentru aceste afirmaţii. Cel mai bine e să fii insistent, dar afabil. Repetă-te, dar nu deveni strident. Vorbeşte-le celor mai sumbre şi mai pesimiste voci lăuntrice aşa cum vorbeşte un negociator de ostatici cu un psihopat violent: calm, dar ferm. Mai presus de toate, nu bate niciodată în retragere. Nu-ţi poţi permite să baţi în retragere. Viaţa pentru a cărei salvare negociezi este, la urma urmelor, viaţa ta.
„Cine dracu’ te crezi?“, o să te întrebe vocile sumbre dinăuntru.
„Întrebarea asta-i chiar nostimă“, poţi să răspunzi. „O să vă spun cine sunt: sunt o făptură a lui Dumnezeu, ca toţi ceilalţi. Sunt o parte din acest univers. Am binefăcători spirituali nevăzuţi care cred în mine şi care trudesc alături de mine. Simplul fapt că sunt aici e dovada că am dreptul să fiu aici. Am dreptul să-mi spun cuvântul şi am dreptul la o viziune proprie. Am dreptul să conlucrez cu creativitatea, fiindcă eu însumi sunt un produs şi o consecinţă a Creaţiei. Mă aflu într-o misiune de eliberare artistică, aşa că daţi-mi drumul! “
Vezi?
Acum tu eşti cel care vorbeşte.
Originalitateversusautenticitate
Poate te temi că nu eşti suficient de original.
Poate că asta-i problema – îţi faci griji că ideile tale sunt banale şi insipide, aşadar nevrednice de creaţie.
Scriitorii aspiranţi îmi spun adesea: „Am o idee, dar mi-e teamă că a fost deja pusă în aplicare.“
Ei bine, da, probabil că a fost deja pusă în aplicare. Majoritatea lucrurilor s-au făcut deja – dar încă nu au fost făcute de tine.
Până la capătul vieţii, Shakespeare a epuizat cam toate subiectele posibile de poveşti, însă asta nu i-a împiedicat pe scriitorii de după el ca, vreme de cinci secole, să exploreze de la capăt aceleaşi subiecte.
(Şi să nu uităm că multe din acele poveşti deveniseră deja clişee cu mult înainte ca Shakespeare să se fi atins de ele.) Se zice că, atunci când a văzut picturile rupestre din peştera Lascaux, Picasso ar fi spus:
„N-am învăţat nimic în douăsprezece mii de ani“ – ceea ce probabil că-i adevărat, dar ce contează?
Ce contează că repetăm aceleaşi teme? Că ne învârtim în jurul aceloraşi idei, iar şi iar, generaţie după
generaţie? Că fiecare nouă generaţie simte aceleaşi imbolduri şi pune aceleaşi întrebări pe care oamenii le-au simţit şi le-au pus ani la rând? În definitiv, toţi suntem înrudiţi unii cu alţii, aşa că instinctul nostru creativ va produce şi ceva repetiţii. Orice lucru ne aminteşte de altul. Însă odată ce în spatele unei idei se află felul tău de a te exprima şi pasiunea ta, ideea aceea devine a ta.
În orice caz, cu cât îmbătrânesc, cu atât mă impresionează mai puţin originalitatea. Astăzi mă
emoţionează mult mai mult autenticitatea. Încercările de a fi original pot părea adesea forţate şi afectate, pe când autenticitatea are o rezonanţă discretă care mă mişcă mereu.
Aşadar spune pur şi simplu ce ai de spus, şi vorbeşte din toată inima.
Împărtăşeşte orice îţi vine să împărtăşeşti.
Dacă e suficient de autentic, crede-mă – o să pară original.
Motive
A, şi încă ceva: nu ţi se cere să salvezi lumea cu creativitatea ta.
Cu alte cuvinte, nu numai că arta ta nu trebuie să fie originală, dar nici importantă nu trebuie să fie.
De exemplu: ori de câte ori îmi spune cineva că vrea să scrie o carte ca să-i ajute pe alţii, mă gândesc mereu: A, te rog, nu.
Te rog nu încerca să mă ajuţi.
Adică foarte drăguţ din partea ta că vrei să-i ajuţi pe oameni, dar te rog nu face din asta singurul tău motiv de a crea, căci o să ne apese povara intenţiei tale măreţe şi o să ne pună sufletul la încercare. (Asta îmi aminteşte de minunatul adagiu al editorialistei britanice Katharine Whitehorn: „Pe cei care trăiesc pentru ceilalţi îi poţi recunoaşte după expresia persecutată de pe feţele celorlalţi.“) Aş prefera de mii de ori să scrii o carte ca să te distrezi tu decât ca să mă ajuţi pe mine. Sau, dacă subiectul tău e mai sumbru şi mai serios, aş prefera să-ţi practici arta ca să te salvezi pe tine ori să te eliberezi de o posibilă povară
psihică, în loc să ne salvezi sau să ne eliberezi pe noi.
Odată am scris o carte ca să mă salvez pe mine. Am scris nişte memorii de călătorie ca să-mi desluşesc propriul periplu şi haos emoţional. Tot ce am încercat în acea carte a fost să mă descifrez pe mine. Dar pentru asta am scris totuşi o poveste care, după câte se pare, a ajutat o mulţime de alte persoane să se descifreze – deşi nu asta a fost intenţia mea. Dacă m-aş fi aşezat la birou să scriu Mănâncă, roagă-te, iubeşte cu unicul scop de a-i ajuta pe alţii, aş fi produs o carte complet diferită. Ba chiar aş fi putut produce o carte care să fi fost insuportabil de prost scrisă. (Da, ştiu… multor critici Mănâncă, roagă-te, iubeşte li s-a părut oricum insuportabil de prost scrisă – dar nu asta-i ideea: ideea e că am scris cartea aia pentru mine şi poate tocmai de aceea multor cititori li s-a părut autentică şi, în ultimă instanţă, utilă.)
Să ne gândim de pildă chiar la cartea pe care o ţineţi acum în mână. Lecţii de magie e evident o carte de autoperfecţionare, nu? Dar, cu tot respectul şi cu toată afecţiunea, n-am scris-o pentru voi; am scris-o pentru mine. Am scris cartea de faţă pentru plăcerea mea, fiindcă e o adevărată încântare pentru mine să
mă gândesc la tema creativităţii. E agreabil şi util pentru mine să meditez la acest subiect. Dacă ceea ce am scris aici o să vă ajute e grozav şi mă bucur. Ar fi un efect secundar minunat. Însă, în definitiv, fac ceea ce fac pentru că-mi place s-o fac.
Am o prietenă călugăriţă care şi-a petrecut existenţa ajutându-i pe oamenii fără adăpost din Philadelphia. E un fel de sfântă în viaţă. E o susţinătoare neobosită a săracilor, suferinzilor, rătăciţilor şi părăsiţilor. Şi ştiţi de ce activitatea ei caritabilă e atât de eficientă? Fiindcă-i place să facă asta.
Fiindcă pentru ea e plăcut. Altminteri n-ar merge. Altminteri n-ar fi decât o îndatorire grea şi un cumplit martiriu. Dar sora Mary Scullion nu e o martiră. E un suflet voios care se distrează de minune ducând viaţa care se potriveşte cel mai bine firii ei şi care o ajută să rămână activă. Întâmplător, făcând asta, are grijă şi de o mulţime de persoane – însă toată lumea poate întrezări în spatele misiunii bucuria ei adevărată; în ultimă instanţă, acesta e motivul pentru care prezenţa ei e atât de vindecătoare.
E în regulă ca munca să ţi se pară distractivă, asta vreau să zic. E în regulă şi dacă munca e vindecătoare, fascinantă sau izbăvitoare pentru tine, sau dacă nu e, poate, decât un hobby care te fereşte s-o iei razna. Ba e în regulă şi dacă munca ta e absolut frivolă. E permis. Totul e permis.
Movele tale intime de a crea sunt de ajuns. Îndeletnicindu-te pur şi simplu cu ceea ce iubeşti ai putea până la urmă să ne şi ajuţi. („Nu există dragoste care să nu devină ajutor“, spunea teologul Paul Tillich.)
Aşadar, ocupă-te cu ceea ce te umple de viaţă. Urmăreşte-ţi fascinaţiile, obsesiile şi impulsurile. Ai încredere în ele. Creează absolut orice provoacă o revoluţie în inima ta.
Restul va veni de la sine.
Şcolarizarea
N-am obţinut nici o diplomă de studii superioare în domeniul scrisului. De fapt, nu am studii postuniversitare. Am absolvit New York University cu o diplomă în ştiinţe politice (fiindcă o specialitate tot trebuie să ai) şi mă simt şi acum norocoasă că am primit ceea ce eu consider a fi fost o educaţie în arte liberale de modă veche, cu vederi largi.
Deşi am ştiut dintotdeauna că vreau să fiu scriitoare şi am urmat în studenţie câteva cursuri de tehnici literare, n-am ales să fac un masterat în scriere creativă după ce am absolvit New York University. Mă
