Munca la bar a fost şi mai bună, fiindcă personajele de acolo erau deseori ameţite de băutură şi prin urmare mai dornice să-mi povestească viaţa lor. (Ca barmaniţă am învăţat nu numai că toată lumea are o poveste care te lasă fără glas, dar şi că toată lumea vrea să ţi-o spună.) Mi-am trimis producţiile pe la diverse publicaţii şi am colecţionat în schimb scrisori de refuz. Am continuat să scriu, în ciuda refuzurilor. Am migălit la povestirile mele singură în dormitor – dar şi în gări, pe scări, în biblioteci, în parcuri publice şi în apartamentele diverşilor prieteni, iubiţi şi rude. Am expediat tot mai multe scrieri. Am fost respinsă, respinsă, respinsă.
Nu-mi plăceau scrisorile de refuz. Cui îi plac? Însă am privit lucrurile în perspectivă: intenţia mea era să-mi petrec toată viaţa în comuniune cu scrisul, punct. (Plus că cei din familia mea trăiesc veşnic – am o bunică de o sută doi ani! – şi de aceea mi-am închipuit că era prea devreme la cei douăzeci de ani ai mei să încep să mă panichez că trece timpul.) Aşa stând lucrurile, editurile puteau să mă refuze cât voiau; eu nu plecam nicăieri. Prin urmare, ori de câte ori primeam o scrisoare de refuz îi îngăduiam egoului meu să-i spună răspicat semnatarului, oricine ar fi fost: „Crezi că mă poţi speria? Mai am încă optzeci de ani de-acum încolo ca să-ţi scot sufletul! Într-o bună zi o să mă refuze oameni care deocamdată nici nu s-au născut – iată cât am de gând să rămân pe-aici.“
Apoi puneam scrisoarea deoparte şi treceam iar la lucru.
Am hotărât să joc jocul scrisorilor de refuz de parcă ar fi fost o partidă cosmică de tenis: cineva îmi trimitea un refuz şi eu îl expediam înapoi peste fileu imediat, trimiţând altă propunere în aceeaşi după-amiază. Politica mea era: Tu mi-o trimiţi mie, eu o pasez prompt înapoi în univers.
Trebuia să procedez astfel, ştiam, fiindcă nimeni n-avea să-mi scoată munca în lume în locul meu. N-aveam pe nimeni care să mă susţină, nu tu agent, nu tu sponsor, nu tu relaţii. (Nu numai că nu ştiam pe nimeni care să aibă o slujbă în lumea editorială, dar abia dacă ştiam câteva persoane care aveau o slujbă.) Ştiam că nimeni n-avea să bată la uşa apartamentului meu şi să zică: „Am înţeles că aici locuieşte o tânără scriitoare foarte talentată, dar nepublicată, şi am dori s-o ajutăm să înainteze în carieră.“ Nu, trebuia să mă fac singură cunoscută, aşa că m-am făcut cunoscută. În repetate rânduri. Îmi amintesc senzaţia clară că s-ar putea să nu reuşesc niciodată să-i conving pe gardienii fără chip şi fără
nume ai porţii pe care o asediam neobosit. Că s-ar putea să nu se predea niciodată. Că s-ar putea să nu mă lase niciodată înăuntru. Că s-ar putea să nu meargă.
Nu conta.
Nu aveam de gând să renunţ în nici un caz la munca mea din simplul motiv că nu „mergea“. Nu asta era noima ei. Recompensele nu puteau veni din rezultate exterioare – ştiam asta. Recompensele trebuiau să
vină din bucuria de a duce la bun sfârşit munca în sine şi din convingerea personală că alesesem o cale a devotamentului şi-i eram fidelă. Dacă într-o bună zi aveam să fiu îndeajuns de norocoasă încât să fiu plătită pentru munca mea ar fi fost grozav, dar între timp banii puteau veni din alte surse. Existau nenumărate modalităţi de a-ţi câştiga un trai destul de bun, iar eu am încercat destule şi întotdeauna m-am descurcat îndeajuns de bine.
Eram fericită. Eram complet necunoscută şi eram fericită.
Îmi economiseam câştigurile, plecam în excursii şi luam notiţe. M-am dus la piramidele din Mexic şi mi-am luat notiţe. Am făcut drumuri cu autobuzul prin suburbiile din New Jersey şi mi-am luat notiţe. M-am dus în Europa de Est şi mi-am luat notiţe. M-am dus la petreceri şi mi-am luat notiţe. M-am dus în Wyoming, am lucrat ca ajutor de bucătar la o fermă şi mi-am luat notiţe.
La un moment dat, pe la douăzeci şi ceva de ani, am strâns câţiva prieteni care voiau şi ei să fie scriitori şi împreună am înfiinţat un atelier literar. Câţiva ani la rând ne-am întâlnit de două ori pe lună şi ne-am citit cu loialitate lucrările unul altuia. Din motive pe care nu le mai ştiu, ne-am intitulat Grăsanii.
Era cel mai reuşit atelier literar din lume – sau cel puţin aşa era în ochii noştri. Ne aleseserăm unii pe alţii cu grijă, excluzând astfel acriturile şi teroriştii care apar pe la multe ateliere ca să calce-n picioare visurile oamenilor. Ne impuneam termene-limită şi ne încurajam între noi să ne ducem apoi la editori cu propuneri de publicare. Ajunseserăm să ne ştim vocile şi poticnelile şi ne ajutam reciproc să depăşim obstacolele specifice fiecăruia. Mâncam pizza şi râdeam.
Atelierul Grăsanii a fost productiv, inspirator şi distractiv. Era un loc sigur, în care puteam fi creativi, vulnerabili şi exploratori – ba mai era şi complet gratis. (Cu excepţia pizzei, bineînţeles. Dar hai să fim serioşi! V-aţi dat seama unde vreau s-ajung, nu-i aşa? Puteţi face lucruri de felul ăsta şi voi, oameni buni!)
Intră-n scenă Werner Herzog
Am un prieten în Italia care e producător de film independent. Cu mulţi ani în urmă, pe când era un tânăr furios, i-a trimis o scrisoare idolului său, marele regizor german Werner Herzog. În scrisoarea aceea prietenul meu şi-a vărsat năduful, plângându-i-se lui Herzog cât de prost îi mergea în carieră, cum filmele lui nu plac nimănui, cât de greu devenise să faci filme într-o lume în care nimănui nu-i pasă de nimeni, în care totul e atât de scump, în care nu există finanţare pentru artă, în care gusturile publicului au decăzut, acceptând vulgaritatea şi comercialul…
În orice caz, dacă dorea compasiune, prietenul meu nu nimerise unde trebuia. (Deşi mă depăşeşte motivul pentru care cineva i s-ar adresa tocmai lui Werner Herzog în căutarea unui umăr pe care să
plângă.) Oricum, Herzog i-a trimis prietenului meu un răspuns lung, lansându-i o provocare feroce, în care spunea cam aşa:
„Încetează cu văicăreala. Nu e vina lumii că tu ai vrut să fii artist. Nu e treaba lumii să se delecteze cu filmele pe care le faci tu şi cu siguranţă nu e obligaţia lumii să plătească pentru visurile tale. Nimeni nu
vrea să audă de aşa ceva. Fură o cameră de filmat, dacă trebuie, dar termină cu smiorcăiala şi treci înapoi la lucru.“
(Tocmai mi-am dat seama că în această poveste Werner Herzog a jucat în fond rolul mamei mele.
Splendid!)
Prietenul meu a înrămat scrisoarea şi a atârnat-o deasupra biroului, cum şi trebuia să facă. Fiindcă, deşi admonestarea lui Herzog putea părea un reproş, nu era; era o încercare de a-l elibera. Cred că e un mare act de iubire omenească să-i aminteşti cuiva că poate realiza singur multe lucruri, că lumea nu-i datorează automat nici o răsplată şi că nu e atât de slab şi de împiedicat pe cât se crede.
Astfel de avertismente pot părea prea directe şi adesea nu ne plac, însă aici e în joc chestiunea simplă
a respectului de sine. Faptul de a încuraja pe cineva să facă un pas înainte spre propriul respect de sine –
îndeosebi când vine vorba să creeze ceva curajos şi nou – are ceva măreţ.
Cu alte cuvinte, ce a reprezentat acea scrisoare?
A reprezentat biletul de voie al prietenului meu.
A trecut înapoi la treabă.
Un truc
Bun, uite un truc: nu te mai plânge.
Crede-mă. Crede-l şi pe Werner Herzog.
Ai o mulţime de motive serioase să nu te mai plângi, dacă vrei să trăieşti o viaţă mai creativă.
Înainte de toate, e plictisitor. Orice artist se plânge, aşa că e un subiect fumat şi fără haz. (Judecând după volumul plângerilor care vin dinspre clasa creativă profesionistă, ai crede că oamenii ăştia au fost condamnaţi la vocaţiile lor de un dictator duşmănos, nu că şi-au ales munca de bunăvoie şi din toată
inima.)
În al doilea rând, bineînţeles că e greu să creezi; dacă n-ar fi greu, toată lumea ar face asta şi n-ar fi nimic special sau interesant.
În al treilea rând, oricum nimeni nu ascultă cu-adevărat văicărelile altcuiva, fiindcă suntem cu toţii prea concentraţi asupra luptei noastre, aşa că în principiu vorbeşti pur şi simplu la pereţi.
În al patrulea rând şi cel mai important, sperii inspiraţia. De fiecare dată când te plângi cât de dificil şi obositor e să fii creativ, inspiraţia se îndepărtează de tine cu încă un pas, jignită. E aproape ca şi cum inspiraţia şi-ar ridica mâinile zicând: „Hei, îmi pare rău, amice! Nu mi-am dat seama că prezenţa mea e aşa o pacoste. Las’ că merg în altă parte.“
Am cunoscut acest fenomen chiar în viaţa mea, ori de câte ori am început să mă plâng. Am simţit cum văicăreala mea îi trânteşte uşa-n nas inspiraţiei, făcând ca încăperea să pară deodată rece, mică şi goală.
Aşa stând lucrurile, în tinereţe am apucat-o pe următorul drum: am început să-mi spun mie însămi că-mi place munca mea. Am afirmat cu tărie că-mi place fiecare aspect al strădaniilor mele creative – agonia şi extazul, succesul şi eşecul, bucuria şi greutăţile financiare, perioadele aride, buchiseala, poticnelile, talmeş-balmeşul şi stupiditatea.
