Nu pot fi răspunzătoare decât pentru producerea operei. Asta e deja o treabă îndeajuns de grea. Refuz să-mi asum sarcini suplimentare, cum ar fi să supraveghez ce cred alţii despre opera mea odată ce aceasta mi-a părăsit biroul.
De asemenea, mi-am dat seama că ar fi lipsit de raţiune şi imatur din partea mea să mă aştept ca mie să
mi se acorde dreptul la exprimare, dar altora nu. Dacă eu am voie să-mi rostesc adevărul lăuntric, atunci
şi criticii mei au voie să-şi rostească adevărurile lăuntrice. Să fim corecţi. La urma urmelor, dacă
îndrăzneşti să creezi ceva şi apoi să-ţi faci publică creaţia, s-ar putea ca ea să stârnească o reacţie. Asta-i legea firii: veşnica inspiraţie şi expiraţie a acţiunii şi reacţiunii. Însă categoric nu eşti responsabil pentru reacţie – nici măcar atunci când reacţia e de-a dreptul bizară.
Într-o zi, de exemplu, în timpul unei şedinţe de autografe, o femeie a venit la mine şi mi-a spus:
„ Mănâncă, roagă-te, iubeşte mi-a schimbat viaţa. M-a inspirat să scap din mariajul meu abuziv şi să mă
eliberez. Totul datorită unui moment din cartea ta – momentul ăla când povesteşti cum ai obţinut un ordin de restricţie pentru fostul tău soţ fiindcă erai sătulă de violenţa lui şi n-aveai de gând s-o mai rabzi.“
Ordin de restricţie? Violenţă?
Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva! Nici în carte, nici în viaţa mea reală! Nici măcar printre rânduri n-ai putea citi o asemenea poveste, fiindcă e foarte departe de adevăr. Însă femeia aceea intercalase subconştient povestea asta – propria ei poveste – în memoriile mele fiindcă, presupun, simţise nevoia s-o facă. (Poate că i-a fost mai uşor să creadă că hotărârea şi forţa ei veniseră de la mine, nu din ea însăşi.) Indiferent de motiv, îşi împletise povestea cu a mea, ştergând astfel firul narativ real. Oricât ar părea de ciudat, consider că era dreptul ei incontestabil de a face asta. Consider că această femeie are dreptul dat de Dumnezeu să-mi interpreteze cartea oricum doreşte. În definitiv, odată ce cartea mea a ajuns în mâinile ei, totul i-a aparţinut; nimic n-avea să mai fie din nou al meu.
Recunoaşterea acestei realităţi – a faptului că reacţia nu-ţi aparţine – e singura modalitate sănătoasă de a crea. Dacă lumea se delectează cu ceea ce ai creat – fantastic. Dacă lumea ignoră ceea ce ai creat –
păcat. Dacă lumea înţelege greşit ceea ce ai creat, nu pune la inimă. Dar dacă lumea detestă categoric ceea ce ai creat? Dacă te agresează cu invective turbate, îţi insultă inteligenţa, îţi calomniază motivele şi îţi târăşte bunul nume în noroi?
Zâmbeşte galeş şi sugerează-le tuturor – cât mai politicos – să-şi facă naibii arta care le place.
După care continuă cu încăpăţânare s-o faci pe-a ta.
Eram o trupă oarecare
Fiindcă, până la urmă, nu contează atât de mult.
Fiindcă, până la urmă, e doar creativitate.
Sau, cum a zis odată John Lennon despre Beatles, „eram o trupă oarecare“!
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: ador creativitatea. (Şi bineînţeles că-i venerez pe Beatleşi.) Mi-am dedicat întreaga viaţă căutării creativităţii şi mi-am petrecut mult timp încurajându-i pe alţii să facă la fel, fiindcă sunt de părere că o viaţă creativă e viaţa cea mai grozavă cu putinţă.
Da, am trăit câteva momente de sublimă transcendenţă în timpul unor episoade de inspiraţie sau întâlnind creaţiile magnifice ale altora. Şi da, sunt convinsă că instinctele noastre artistice au origini divine şi magice, dar asta nu înseamnă că trebuie să luăm lucrurile chiar atât de în serios, fiindcă, în ultimă instanţă, mai cred şi că expresia artistică umană e – lucru binecuvântat şi îmbucurător –
neesenţială.
Exact de-asta o iubesc atât de mult.
Canari iradiaţi
Crezi că n-am dreptate? Eşti dintre cei care consideră că arta e cel mai serios şi mai important lucru din lume?
Dacă aşa crezi, prietene, atunci drumurile noastre trebuie să se despartă chiar acum.
Viaţa mea e o dovadă incontestabilă că arta nu contează chiar atât de mult pe cât ne păcălim uneori. Să
fim cinstiţi: ţi-ar fi greu să-mi dai acum un exemplu de profesie care să nu fie, obiectiv vorbind, mai valoroasă pentru societate decât a mea. Spune o meserie, orice meserie: profesor, medic, pompier, custode de muzeu, ţiglar, fermier, agent de pază, lobbyist politic, lucrător sexual, ba chiar şi „consultant“
(deşi nimeni nu ştie ce înseamnă asta!) – fiecare din aceşti oameni e infinit mai important pentru bunul mers al comunităţii umane decât orice romancier care a trăit sau va trăi vreodată.
În serialul de televiziune 30 Rock am auzit odată un dialog nemaipomenit care a rezumat această idee până-n miezul ei adânc. Jack Donaghy râdea de Liz Lemon considerând-o, ca scriitoare, complet inutilă
pentru societate, în timp ce ea încerca să susţină că e de o importanţă capitală.
Jack: — Într-o lume postapocaliptică, în ce fel ai putea fi de folos societăţii?
Liz: — Ca bard itinerant.
Jack, în silă: — Canar iradiat.
Cred că Jack Donaghy avea dreptate, dar nu găsesc că acest adevăr ar fi descurajant. Dimpotrivă, mi se pare senzaţional. Faptul că pot să-mi trăiesc viaţa făcând lucruri în mod obiectiv inutile înseamnă că nu trăiesc într-o distopie postapocaliptică. Înseamnă că nu trudesc exclusiv la corvoada simplei supravieţuiri. Înseamnă că în civilizaţia noastră avem încă suficient spaţiu pentru a ne permite luxul imaginaţiei, frumuseţii şi emoţiei – şi chiar al frivolităţii totale.
Creativitatea pură e magnifică tocmai fiindcă e opusul tuturor celorlalte lucruri din viaţă esenţiale sau ineluctabile (mâncare, adăpost, medicamente, supremaţia legii, ordinea socială, responsabilităţi comunitare şi familiale, boli, pierderi, moarte, taxe etc.). Creativitatea pură e ceva mai mult decât o necesitate; e un dar. E glazura de pe tort. Creativitatea noastră e un bonus extraordinar şi neaşteptat din partea universului. Ca şi cum toţi zeii şi îngerii noştri s-ar fi adunat laolaltă şi ar fi zis: „E greu în lume ca om, ştim. Hai – luaţi şi nişte desfătări.“
Altfel spus, nu mă descurajează câtuşi de puţin să ştiu că munca mea de o viaţă e, fără îndoială, inutilă.
Asta nu face decât să-mi stârnească cheful de joacă.
Mize mariversusmize mici
Trebuie spus, bineînţeles, că există în lume locuri întunecate şi diabolice unde creativitatea oamenilor pur şi simplu nu poate izvorî dintr-un simţ al jocului şi unde exprimarea personală are repercusiuni uriaşe şi grave.
Dacă eşti un jurnalist disident care suferă într-o închisoare din Nigeria, sau un regizor de film radical aflat în arest la domiciliu în Iran, sau o tânără poetă oprimată care se zbate să se facă auzită în Afganistan, sau aproape oricine din Coreea de Nord, atunci da, expresia ta creativă presupune mize extreme, de viaţă
