Acest om muncitor, dar sărac avea o singură posesiune de valoare, însă o înfrumuseţase cât putuse el de mult, folosind toate materialele de care reuşise să facă rost – un pic de vopsea, un strop de lipici şi nişte clopoţei. Drept răsplată pentru creativitatea sa, avea acum boul cu cea mai interesantă înfăţişare din oraş. De ce? Uite-aşa. Fiindcă un bou împodobit e mai bun decât un bou neîmpodobit, evident! (După

cum o dovedeşte faptul că, unsprezece ani mai târziu, singurul animal pe care mi-l amintesc desluşit din vizita mea în acel sătuc indian e boul ăsta împodobit într-un mod inedit.) Este acesta mediul ideal în care să creezi – să fii nevoit să scoţi artă din „resturi de prisos“ în frânturi de timp furat? Nu chiar. Sau poate că e bine şi-aşa . Poate că nu contează, fiindcă aşa s-au făcut lucrurile dintotdeauna. Majoritatea oamenilor n-au avut niciodată destul timp şi n-au avut niciodată destule resurse

şi n-au avut niciodată destulă susţinere, sponsorizare sau recompense… şi totuşi continuă să creeze.

Perseverează fiindcă le pasă. Perseverează fiindcă se simt chemaţi să fie creatori, prin orice mijloace.

Banii ajută, fără-ndoială. Însă dacă banii ar fi singurul lucru de care ar avea nevoie oamenii ca să ducă

o viaţă creativă, atunci marii bogătaşi ar fi cei mai inventivi, productivi şi originali gânditori, şi e clar că

nu sunt. Ingredientele esenţiale ale creativităţii rămân exact aceleaşi pentru toată lumea: curaj, încântare, permisiune, perseverenţă, încredere – iar aceste elemente sunt universal accesibile. Ceea ce nu înseamnă

că viaţa creativă e întotdeauna uşoară; înseamnă pur şi simplu că viaţa creativă e întotdeauna posibilă.

Odată am citit o scrisoare sfâşietoare pe care Herman Melville i-a trimis-o bunului său prieten Nathaniel Hawthorne, văitându-se că nu reuşea să-şi găsească timp să lucreze la cartea cu balena aia, fiindcă „era târât încoace şi-ncolo de tot felul de împrejurări“. Melville spunea că tânjeşte după un interval de timp mare, larg deschis, în care să creeze (el numea asta „dispoziţia calmă, de tihnă, de linişte absolută în care s-ar cuveni să compună întotdeauna cineva“), însă pur şi simplu nu-şi permitea acest lux.

Era falit, era stresat şi nu reuşea deloc să-şi găsească răstimpul necesar pentru a scrie în pace.

Nu ştiu vreun artist (de succes sau fără succes, amator sau profesionist) care să nu tânjească după un astfel de răgaz. Nu ştiu vreun suflet creator care să nu viseze la zile calme, tihnite, cu linişte absolută în care să lucreze fără întrerupere. Se pare totuşi că, dintr-un motiv sau altul, nimeni nu reuşeşte să-şi împlinească vreodată acest vis. Sau, dacă şi-l împlineşte (de pildă datorită unei burse, generozităţii unui prieten sau unui stagiu artistic), e vorba doar de o idilă trecătoare – după care viaţa inevitabil dă buzna înapoi. Chiar şi cele mai de succes persoane pe care le cunosc se plâng că n-au parcă niciodată tot timpul necesar pentru a se angaja în explorări visătoare, tihnite şi creative. Cerinţele realităţii bat mereu la uşă

şi le tulbură liniştea. Poate că pe altă planetă, poate în altă viaţă există un asemenea mediu de lucru edenic, însă aici, pe Pământ, arareori întâlneşti aşa ceva.

Melville, de pildă, n-a avut niciodată parte de un astfel de mediu.

Şi până la urmă tot a reuşit să scrie Moby Dick.

Începe o aventură amoroasă

De ce se încăpăţânează unii oameni să creeze chiar şi când asta e dificil, neconvenabil şi adesea nerentabil din punct de vedere financiar?

Se încăpăţânează fiindcă sunt îndrăgostiţi.

Se încăpăţânează fiindcă... li s-au aprins călcâiele după vocaţia lor.

Şi acum să vă explic ce vreau să spun prin li s-au aprins călcâiele.

Aţi observat că oamenii care au o relaţie extraconjugală izbutesc parcă mereu să-şi găsească timp să

se-ntâlnească pentru o partidă de sex sălbatic ilicit? Nu pare să conteze că au serviciu cu normă întreagă

şi familie de întreţinut acasă; cumva tot izbutesc să găsească timp ca să se furişeze şi să-şi vadă iubitul –

indiferent de greutăţi, riscuri sau costuri. Chiar dacă nu reuşesc să stea împreună decât un sfert de oră, pitiţi în casa scării, o să folosească timpul din plin şi o să se mângâie ca nebunii. (La urma urmei, faptul că n-au decât cincisprezece minute la dispoziţie face ca totul să fie şi mai fierbinte.) Când au o aventură, pe oameni nu-i deranjează să-şi piardă din orele de somn ori să sară peste mese.

Sunt dispuşi la orice sacrificiu şi spulberă toate obstacolele din cale ca să fie singuri cu obiectul devoţiunii şi obsesiei lor – fiindcă el contează pentru ei.

Îndrăgosteşte-te exact la fel de creativitatea ta şi aşteaptă să vezi ce se-ntâmplă.

Încetează să-ţi mai tratezi creativitatea ca pe un mariaj obosit, vechi şi nefericit (o corvoadă, o pacoste) şi începe s-o priveşti cu ochiul proaspăt al unui iubit pasional. Chiar dacă nu ai la dispoziţie decât cincisprezece minute pe zi pe care să le petreci în casa scării singur cu creativitatea, acceptă-le.

Ascunde-te în casa scării şi mângâie-ţi arta! (Poţi face multe în cincisprezece minute, întreabă orice adolescent care are întâlniri pe ascuns şi o să-ţi confirme.) Furişează-te şi trăieşte o aventură cu cea mai creativă parte din tine. Minte-i pe toţi când te-ntreabă unde te duci în pauza de prânz. Spune-le că ai de făcut o deplasare în interes de serviciu când te retragi în secret ca să pictezi, să scrii poezii sau să

întocmeşti planuri pentru viitoarea ta crescătorie de ciuperci organice. Orice ai pune la cale, ascunde-ţi planul de rude şi de prieteni. Pleacă tiptil de lângă toţi cei de la petrecere şi du-te să dansezi singur cu ideile pe întuneric. Trezeşte-te în toiul nopţii ca să fii singur cu inspiraţia ta, în momentele în care nu te vede nimeni. N-ai nevoie de somn în clipa asta; poţi renunţa la el.

La ce altceva mai eşti dispus să renunţi ca să fii singur cu ceea ce iubeşti?

Nu considera toate astea o povară; consideră-le sexy.

Intră-n scenă şi Tristram Shandy

Încearcă, de asemenea, să te înfăţişezi creativităţii tale ca şi cum tu eşti sexy – ca şi cum eşti cineva în preajma căruia merită să petreacă timp. Întotdeauna am savurat următoarea scenă din romanul Tristram Shandy, scris de Laurence Sterne, eseist, romancier şi dandy britanic din secolul al XVIII-lea. În roman, Tristram prezintă după părerea mea un remediu excelent pentru blocajul scriitorilor – se îmbracă în cele mai bune haine de gală şi se poartă ca un prinţ, atrăgând de partea lui ideile şi inspiraţia cu apariţia lui fabuloasă.

Mai precis, iată ce susţine Tristram că făcea când se simţea „molâu“ şi blocat şi când gândurile lui „se înfiripau greu şi treceau cleioase prin pană“. În loc să stea înmărmurit, holbându-se deznădăjduit la o pagină goală, sărea de pe scaun, lua un brici şi se bărbierea. („Nu ştiu cum o fi putut să scrie Homer c-o barbă atât de lungă.“) După aceea trecea la următoarea transformare minuţioasă: „Mă primenesc, îmi pun o haină mai acătării, cer să mi se aducă peruca cea nouă, îmi pun inelul cu topaz în deget, într-un cuvânt, mă înveşmântez din cap până-n picioare cât pot mai bine.“7

7. Am preluat traducerea fragmentelor (cartea a IX-a, cap. al XIII-lea) din Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy, gentleman, trad. rom. de Mihai Miroiu şi Mihai Spăriosu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pp. 593–594 (n. tr.).

Dichisit, pus la patru ace, Tristram se plimba ţanţoş prin încăpere, prezentându-se universului creativităţii cât mai atrăgător cu putinţă – arătând întocmai ca un peţitor chipeş şi ca un personaj încrezător. Un truc fermecător, dar, înainte de toate, eficient. După cum explică el: „Bărbatul nu se poate înveşmânta fără ca totdeodată să i se înveşmânteze şi gândurile şi, de se va înveşmânta ca un gentleman, toate gândurile lui i se vor înfăţişa minţii înnobilate pe potriva veşmântului.“

Vă sugerez să încercaţi acest truc acasă.

Eu însămi fac asta uneori, când mă simt mocăită şi inutilă şi când simt că creativitatea se ascunde de mine. Mă duc să mă uit în oglindă şi spun cu hotărâre: „De ce nu s-ar ascunde creativitatea de tine, Gilbert? Uită-te la tine!“

Apoi mă spăl. Îmi scot afurisitul de elastic din părul slinos. Îmi scot pijamalele îmbâcsite şi fac un duş.

Mă rad – nu pe faţă, dar pe picioare da. Mă-mbrac cu nişte haine decente. Mă spăl pe dinţi şi pe faţă. Mă

dau cu ruj – deşi eu nu mă rujez niciodată. Fac ordine în harababura de pe birou, deschid larg o fereastră,

poate aprind şi o lumânare parfumată. Ba poate mă şi parfumez! Eu nu mă dau cu parfum nici măcar când iau cina-n oraş, dar acum o fac în încercarea de a seduce creativitatea să se întoarcă la mine. (Coco Chanel: „O femeie care nu se parfumează n-are viitor.“)

Întotdeauna încerc să-mi amintesc mie însămi că am o aventură amoroasă cu creativitatea mea şi mă

străduiesc să mă prezint inspiraţiei ca o persoană cu care chiar ai vrea să ai o aventură – nu ca o tipă

care a purtat toată săptămâna prin casă treningul soţului fiindcă s-a delăsat de tot. Mă pun la punct („din cap până-n picioare“, în cuvintele lui Tristram Shandy), după care mă-ntorc la treaba mea. Funcţionează

de fiecare dată. Sincer, dacă aş avea o perucă proaspăt pudrată în genul celor din secolul al XVIII-lea, ca a lui Tristram, câteodată aş purta-o.

„Amăgeşte pân’ se-adevereşte“, asta-i şmecheria.

Sau, altfel spus, „Îmbracă-te ca pentru romanul pe care vrei să-l scrii“.

Dacă seduci Marea Magie, ea o să se-ntoarcă întotdeauna la tine – aşa cum un corb, de pildă, e atras de orice obiect sclipitor şi rotitor.

Teamă pe tocuri înalte

Odată am fost îndrăgostită de un tânăr foarte înzestrat – îl consideram un scriitor cu mult mai mult talent decât mine – care pe la douăzeci de ani a hotărât că el nici măcar n-o să încerce să devină scriitor fiindcă, zicea, niciodată nu reuşeşte să pună pe hârtie cuvintele la fel de iscusit cum vieţuiesc în mintea lui. Asta i se părea frustrant. Nu voia să păteze idealul imaculat pe care-l avea el în minte aşternând pe hârtie doar umbra lui palidă şi stângace.