Îndeletnicirile creative sunt mai ciudate decât alte preocupări, mai lumeşti. Regulile obişnuite nu se aplică. În viaţa normală, dacă eşti bun la ceva şi munceşti din greu, probabil vei avea succes. În strădaniile creative e posibil să nu ai. Sau poate că o să ai succes pentru o clipă, iar apoi n-o să mai ai succes niciodată. Poate că ţi se vor oferi recompense pe o tipsie de argint chiar în clipa în care cineva îţi trage preşul de sub picioare. Poate că o să fii adorat o vreme, după care brusc n-o să mai fii la modă. Iar alţii, mai bătuţi în cap decât tine, poate că o să-ţi ia locul ca favoriţi ai criticilor.

Zeiţa protectoare a succesului creativ poate lua uneori chipul unei bătrânici bogate şi capricioase care trăieşte într-un conac uriaş, pe un deal izolat, şi care ia hotărâri de-a dreptul trăsnite cu privire la cine îi va moşteni averea. Uneori îi răsplăteşte pe şarlatani şi-i ignoră pe cei talentaţi. Îi scoate din testament pe cei care au slujit-o cu credinţă toată viaţa şi apoi îi dă un Mercedes băieţandrului care i-a tuns gazonul o singură dată. Are obiceiul să se răzgândească. Încercăm să-i ghicim motivele, însă acestea rămân ascunse. Nu e obligată să ne dea explicaţii. Pe scurt, zeiţa succesului creativ ţi-ar putea ieşi sau nu în cale. Probabil că cel mai bine e să nu te bazezi pe ea şi să nu laşi ca fericirea ta să depindă de toanele ei.

Poate că e mai bine să găseşti o altă definiţie pentru succes, punct.

În ce mă priveşte, încă de la început am hotărât să mă concentrez înainte de toate asupra devotamentului faţă de muncă. Aşa urma să-mi măsor valoarea. Ştiam că succesul depinde, de obicei, de trei factori – talent, noroc şi disciplină – şi mai ştiam că două dintre aceste trei elemente nu aveau să se afle niciodată sub controlul meu. Hazardul genetic stabilise deja cât talent mi se alocase, iar hazardul destinului avea să răspundă pentru porţia de noroc. Singurul element pe care-l puteam controla cât de cât era disciplina. Odată recunoscut acest fapt, mi-am zis că cel mai bun plan e să muncesc pe rupte. Era singura carte pe care o puteam juca, aşa că am jucat-o cu hotărâre.

Nu uita că simplul act de a munci din greu nu-ţi garantează nimic pe tărâmul creativităţii. (De fapt, nimic nu garantează nimic pe tărâmul creativităţii.) Însă n-am încotro şi trebuie să recunosc că disciplina şi devotamentul sunt cea mai bună abordare. Fă ceea ce-ţi place să faci şi lucrează deopotrivă cu

seriozitate şi cu degajare. Atunci, măcar o să poţi spune că ai încercat şi că – indiferent de rezultat – ai străbătut o cale nobilă.

Am o prietenă, muziciană aspirantă, pe care sora ei a întrebat-o într-o zi ceva cât se poate de rezonabil:

— Ce se-ntâmplă dacă n-o să dea niciodată rezultate treaba asta? Ce se-ntâmplă dacă o să-ţi urmăreşti pasiunea la nesfârşit, dar succesul n-o să vină niciodată? Cum o să te simţi atunci, după ce-ţi vei fi irosit toată viaţa în zadar?

Prietena mea, la fel de rezonabil, a răspuns:

— Dacă nu vezi că deja a dat rezultate, atunci nici n-o să-ţi pot explica vreodată.

Când faci un lucru din dragoste, o să-l faci mereu, orice-ar fi.

Carierăversusvocaţie

Tocmai din pricina acestor lucruri (dificultatea, imprevizibilitatea) i-am descurajat întotdeauna pe oameni – şi o să-i descurajez mereu – să vadă în creativitate ceva ce-i poate ajuta să-şi facă o carieră –

deoarece, cu rare excepţii, domeniile creative oferă cariere de rahat. (Oferă cariere de rahat dacă

defineşti „cariera“ drept o activitate de pe urma căreia poţi avea o siguranţă financiară mulţumitoare şi constantă, iar asta e o definiţie destul de rezonabilă a carierei.) Chiar şi dacă-ţi merge bine în domeniile artistice, e foarte probabil ca anumite etape din cariera ta să

rămână oricum de rahat. E posibil să nu-ţi placă editorul, proprietarul galeriei, bateristul sau operatorul tău. E posibil să-ţi deteşti programul de turnee, fanii mai agresivi sau criticii. E posibil să te saturi să

răspunzi mereu la aceleaşi şi aceleaşi întrebări în interviuri. E posibil să fii întruna furios pe tine fiindcă

nu eşti niciodată la înălţimea propriilor aspiraţii. Crede-mă, dacă vrei să te plângi, o să găseşti mereu motive din belşug chiar şi atunci când steaua norocului pare să strălucească ocrotitoare deasupra ta.

Însă viaţa creativă poate fi o vocaţie uimitoare dacă ai dragostea, curajul şi perseverenţa de-a o privi astfel. De fapt, după părerea mea, acesta e singurul mod de abordare a creativităţii dacă vrei să-ţi păstrezi totodată sănătatea mintală. Fiindcă nimeni n-a spus vreodată că o să fie uşor, iar când afirmăm că

vrem să ducem o viaţă creativă trebuie să ne asumăm incertitudinea.

În zilele noastre toată lumea e panicată, de exemplu, din cauza schimbărilor majore provocate de Internet şi de tehnologia digitală în lumea creativă. Toată lumea se frământă dacă vor mai exista sau nu locuri de muncă şi bani pentru artiştii care păşesc în noua eră, atât de nestatornică. Îngăduiţi-mi însă să

atrag atenţia că, deja cu mult înainte să fi existat Internetul şi tehnologia digitală, în domeniul artistic tot o carieră de rahat aveai. Nici în 1989 nu-ţi zicea nimeni: „Ştii cum să faci bani, puştoaico? Din scris! “

Nimeni nu zicea aşa ceva nici în 1889, nici în 1789, şi n-o să zică nici în 2089. Dar oamenii vor încerca mai departe să devină scriitori, fiindcă îşi iubesc vocaţia. Oamenii vor fi mai departe pictori, sculptori, muzicieni, actori, poeţi, regizori, croitori, ţesători, olari, sticlari, fierari, ceramişti, caligrafi, specialişti în picturi pe unghii, dansatori de step ori harpişti. În ciuda tuturor sfaturilor preţioase, oamenii se vor încăpăţâna în continuare să se ocupe, fără vreun motiv serios, cu lucruri care le fac plăcere pur şi simplu, aşa cum au făcut dintotdeauna.

Calea asta e uneori anevoioasă? Fără doar şi poate.

Îţi oferă o viaţă interesantă? Cea mai interesantă.

Dificultăţile şi obstacolele inerente creativităţii o să te facă să suferi? Asta, jur, depinde numai şi numai de tine.

De vorbă cu elanii

Hai să vă spun o poveste despre perseverenţă şi răbdare.

Pe la douăzeci de ani şi-un pic, am scris o povestire intitulată De vorbă cu elanii9. Istorisirea s-a născut dintr-o experienţă pe care am avut-o pe când lucram ca bucătăreasă la o fermă din Wyoming. Într-o seară am rămas până târziu glumind şi bând bere cu câţiva cowboy. Tipii ăştia erau cu toţii vânători, şi aşa am ajuns să vorbim despre cum trebuie chemaţi elanii – despre diversele tehnici de a imita mugetul elanului mascul în perioada de împerechere, cu scopul de a atrage animalele în apropiere. Unul dintre cowboy, Hank, a povestit că de curând îşi cumpărase o înregistrare cu nişte mugete de elan scoase de cel mai mare maestru al chemărilor de elani din istoria vânătorii de elani, un tip pe nume (şi n-am să uit niciodată acest nume) Larry D. Jones.

9. În limba română în volumul Pelerinii, trad. de Vlad Palcu, Humanitas, Bucureşti, 2010 (n. tr.).

Dintr-un motiv sau altul – poate din cauza berii –, mi s-a părut cea mai amuzantă chestie pe care o auzisem vreodată. Îmi plăcea că undeva în lume există cineva pe nume Larry D. Jones care-şi câştigă

traiul înregistrându-se în timp ce imită mugetele de împerechere ale elanilor şi îmi plăcea că oameni ca prietenul meu Hank cumpărau aceste casete ca să-şi exerseze propriile mugete de împerechere. L-am convins pe Hank să meargă să caute caseta şi i-am cerut s-o ascultăm de mai multe ori în timp ce eu râdeam ameţită. Mi se părea haios nu doar sunetul mugetului de elan (e un ţipăt care îţi zgârie timpanul, cam ca polistirenul frecat de polistiren); îmi mai plăcea şi seriosul ton nazal al lui Larry D. Jones care turuia la nesfârşit despre cum trebuie procedat corect. Toate astea mi se păreau incredibil de comice.

Apoi (iarăşi, se poate ca berea să fi jucat un rol) mi-a venit cumva ideea că Hank şi cu mine ar trebui să verificăm – adică să ne împleticim prin pădure în crucea nopţii, cu un casetofon portabil şi caseta lui Larry D. Jones, doar ca să vedem ce avea să se întâmple. Aşa am şi făcut. Ne-am croit drum prin munţii din Wyoming beţi, năuci şi gălăgioşi. Hank căra casetofonul pe umăr şi dăduse volumul la maximum, iar eu mă prăpădeam de râs în timp ce sunetul puternic şi artificial scos de un elan mascul în călduri –

întretăiat de vocea dogită a lui Larry D. Jones – bubuia în jurul nostru.

În clipa aceea nu eram deloc în armonie cu natura, însă natura a dat totuşi de noi. Dintr-odată s-a auzit un ropot de copite (nu mai auzisem până atunci un ropot de copite adevărat; e înspăimântător), apoi un trosnet de crengi şi cogeamite elanul s-a năpustit în luminişul nostru şi a rămas acolo, în lumina lunii, la doar câţiva metri de noi, pufnind, izbind cu copita în pământ şi clătinându-şi furios capul încornorat: Ce mascul rival a cutezat să trâmbiţeze un strigăt de împerechere pe teritoriul meu?

Brusc, Larry D. Jones n-a mai părut atât de amuzant.

Niciodată nu s-au dezmeticit din beţie doi oameni mai repede decât ne-am dezmeticit Hank şi cu mine atunci. Noi glumiserăm, însă era limpede că fiara aia de trei sute de kilograme nu glumea. Era gata de război. Era ca şi cum am fi ţinut o şedinţă nevinovată de spiritism, dar invocaserăm fără să vrem un spirit cu adevărat primejdios. Ne jucaserăm cu forţe cu care n-ar fi trebuit să ne jucăm – nu eram pe potriva lor.

Impulsul meu a fost să îngenunchez tremurând dinaintea elanului şi să implor îndurare. Impulsul lui Hank a fost ceva mai isteţ – a aruncat casetofonul cât de departe a putut, de parcă urma să explodeze (ca să pună o distanţă între noi şi vocea fictivă pe care o târâserăm după noi în acea pădure cât se poate reală). Ne-am ghemuit după un bolovan. Ne-am zgâit uluiţi la elan, în timp ce acesta scotea nori de aburi reci, căutându-şi furios rivalul, sfărâmând pământul sub copite. Chipul lui Dumnezeu e menit să te bage în sperieţi când îl vezi, şi exact aşa ne-a băgat pe noi în sperieţi făptura aceea magnifică.

Când elanul a plecat, în sfârşit, ne-am târât înapoi spre fermă, simţindu-ne umiliţi, zguduiţi şi cât se poate de muritori. A fost grozav – în sensul clasic al cuvântului.

Aşa că am scris despre asta. N-am spus exact povestea de dinainte, dar am vrut să surprind acea senzaţie („juni neexperimentaţi smeriţi de o viziune divină în natură“) şi s-o folosesc ca bază a unei scrieri serioase şi intense despre om şi natură. Voiam să transform într-o povestire experienţa aceea electrizantă prin care trecusem utilizând personaje imaginare. Mi-a luat câteva luni bune până să-mi iasă

bine povestea – sau măcar să mă apropii cât mai mult cu putinţă de „bine“, raportat la vârsta şi capacităţile mele. Când am terminat de scris, am intitulat povestirea De vorbă cu elanii. Apoi am început s-o expediez la reviste, sperând că cineva o va publica.

Una dintre publicaţiile la care am trimis De vorbă cu elanii a fost marea revistă de ficţiune, dispărută

acum, Story. Mulţi dintre eroii mei literari – Cheever, Caldwell, Salinger, Heller – fuseseră publicaţi acolo de-a lungul deceniilor şi voiam să fiu şi eu în paginile ei. Câteva săptămâni mai târziu a sosit în cutia poştală şi inevitabila scrisoare de refuz. Însă a fost o scrisoare de refuz cu adevărat deosebită.

Trebuie să înţelegeţi că scrisorile de refuz au diverse grade, acoperind tot spectrul cuvântului nu. Nu există numai forma standard de scrisoare de refuz; există şi scrisoarea standard de refuz cu o notiţă

personală mâzgălită în josul foii, cu scris de mână omenesc, care poate spune ceva de genul „Interesant, dar nu-i pentru noi!“ Să primeşti chiar şi o asemenea fărâmă rară de recunoaştere poate fi exaltant şi de multe ori în tinereţe am dat fuga să mă laud în faţa prietenilor: „Am primit cea mai extraordinară

înştiinţare de refuz!“

Însă această scrisoare de refuz deosebită era din partea redactorului-şef de la Story, respectata Lois Rosenthal însăşi. Răspunsul ei a fost profund şi încurajator. Domnişoarei Rosenthal îi plăcuse povestea, aşa îmi scria. Povestirile despre animale îi plăceau în general mai mult decât cele despre oameni. Totuşi, în ultimă instanţă i se părea că finalul dezamăgeşte. Din acest motiv n-avea s-o publice. Însă îmi ura noroc.

Pentru un scriitor nepublicat, să fie respins atât de binevoitor – de însuşi redactorul-şef! – e aproape ca şi cum ar câştiga un Pulitzer. Eram în culmea fericirii. Era de departe cel mai fantastic refuz pe care-l primisem vreodată. După care am făcut ceea ce, pe atunci, obişnuiam să fac tot timpul: am scos povestirea refuzată din plicul timbrat autoadresat şi am trimis-o la altă revistă, ca să încasez încă o scrisoare de refuz, poate şi mai bună. Fiindcă aşa se joacă jocul. Înainte da, înapoi ba.

Au trecut câţiva ani. Am continuat să-mi văd de slujbele mele de bază şi în paralel să scriu. În cele din urmă am fost publicată – cu altă povestire, într-o altă revistă. Datorită acestui noroc mi-am putut angaja un agent literar profesionist. Agenta mea, Sarah, era acum cea care trimitea lucrările la edituri în numele meu. (Terminasem cu fotocopiatul; agenta mea avea un fotocopiator!) La câteva luni după ce ne cunoscuserăm, Sarah m-a sunat să-mi dea nişte veşti minunate: vechea mea povestire De vorbă cu elanii urma să fie publicată.

— Minunat, am zis. Cine a cumpărat-o?