Doamne, nu! Vă rog să nu rămâneţi cu ideea asta.
Niciodată nu-i prea târziu.
V-aş putea da zeci de exemple de oameni extraordinari care n-au apucat-o pe calea creativă decât târziu – uneori foarte târziu – în viaţă. Totuşi, ca să economisesc timp, o să vă vorbesc doar despre unul dintre ei.
Cineva pe nume Winifred.
Pe Winifred am cunoscut-o prin anii ’90 în Greenwich Village6. Prima oară am întâlnit-o la petrecerea ei de nouăzeci de ani, care a fost un chef pe cinste. Era prietena unui prieten de-al meu (un tip pe la douăzeci de ani; Winifred avea prieteni de tot felul şi de toate vârstele). Pe-atunci Winifred era un fel de far, de atracţie în Washington Square. Era o legendă boemă absolută, care trăise dintotdeauna în Village.
Avea un păr roşu şi lung pe care-l purta adunat, fermecător, în creştetul capului, era veşnic înfăşurată în şiraguri de chihlimbar şi, împreună cu răposatul ei soţ (om de ştiinţă), îşi petrecuse concediile fugărind taifunuri şi uragane prin toată lumea, aşa, doar de dragul distracţiei. Ea însăşi era un soi de uragan.
6. Cartier boem din Manhattan, New York (n. tr.).
Winifred a fost femeia cea mai plină de viaţă pe care am întâlnit-o în tinereţe, aşa că într-o bună zi, în căutarea inspiraţiei, am întrebat-o:
— Care-i cea mai bună carte pe care ai citit-o?
Ea a zis:
— Vai, draga mea. N-aş putea să trec pe listă un singur titlu, fiindcă foarte multe cărţi au fost importante pentru mine. Pot să-ţi spun în schimb care e subiectul meu preferat. Acum zece ani am început să studiez istoria Mesopotamiei antice şi am făcut din asta o pasiune, care – dă-mi voie să-ţi spun – mi-a schimbat complet viaţa.
Pentru mine, care aveam atunci douăzeci şi cinci de ani, să aud o văduvă de nouăzeci spunând că o pasiune i-a schimbat viaţa (şi încă atât de recent!) a fost o revelaţie. Aproape că am simţit, foarte concret, cum mi se lărgeşte perspectiva, de parcă în mintea mea se deschiseseră nişte canale pe unde veneau acum tot felul de idei noi despre cum poate arăta viaţa unei femei.
Aflând apoi mai multe despre pasiunea lui Winifred, cel mai tare m-a frapat faptul că ajunsese o specialistă recunoscută în istoria Mesopotamiei antice. La urma urmei, dedicase acestui domeniu de studiu un deceniu întreg din viaţă – şi dacă te dedici sârguincios oricărui lucru timp de zece ani, lucrul acela te va transforma într-un expert. (Atât ţi-ar lua ca să obţii două diplome de masterat şi una de doctor.) Se dusese în Orientul Mijlociu în câteva campanii de săpături arheologice; învăţase scrierea cuneiformă; era în relaţii prieteneşti cu cei mai importanţi cercetători şi custozi de muzeu din domeniu; nu ratase nici o expoziţie şi nici o prelegere din oraş. Acum oamenii o căutau pe Winifred ca să le dea răspunsuri despre Mesopotamia antică, devenise autoritatea în materie.
Eram o tânără proaspăt ieşită de pe băncile facultăţii. Îmi imaginam, fiind încă destul de superficială şi mărginită, că educaţia mea se încheiase odată cu diploma de absolvire primită de la New York University. Întâlnirea cu Winifred m-a făcut să realizez că educaţia noastră nu se termină atunci când ne spun alţii că se termină; educaţia noastră se încheie atunci când spunem noi că s-a încheiat. Iar Winifred
– pe vremea când era o fetişcană de optzeci de ani – hotărâse ferm: nu terminase încă.
Aşadar, când poţi începe să-ţi trăieşti partea cea mai creativă şi mai pasionantă din viaţă?
Poţi începe oricând hotărăşti tu să începi.
Găleata goală
Am continuat să lucrez.
Am continuat să scriu.
Am continuat să nu fiu publicată, dar asta nu era o problemă, fiindcă mă educam.
Cel mai important beneficiu obţinut în urma anilor mei de muncă disciplinată şi solitară a fost că am început să recunosc tiparele emoţionale ale creativităţii – sau, mai degrabă, am început să-mi recunosc propriile tipare. Mi-am dat seama că în procesul meu creativ existau nişte cicluri psihologice şi că aceste cicluri erau întotdeauna destul de asemănătoare.
Atunci când, inevitabil, începeam să-mi pierd zelul pentru un proiect deşi în urmă cu câteva săptămâni, la debutul lui, eram plină de entuziasm, am învăţat să-mi spun: „Asta-i etapa aceea în care ajung să-mi doresc să nu mă fi apucat niciodată de-o asemenea treabă. Mi-o amintesc. Mereu trec prin faza asta.“
Sau: „Asta-i partea în care-mi spun că n-o să mai scriu în viaţa mea o propoziţie bună.“
Sau: „Asta-i partea în care mă critic la sânge fiindcă sunt o ratată leneşă.“
Sau: „Asta-i partea în care încep să-mi închipui, terorizată, cât de proaste vor fi recenziile – în cazul fericit în care o să mi se publice vreodată aşa ceva.“
Sau, după încheierea proiectului: „Asta-i partea unde intru în panică imaginându-mi că n-o să mai fiu niciodată în stare să fac ceva.“
De-a lungul anilor de muncă devotată, am învăţat totuşi că dacă perseverez şi nu intru în panică pot să
trec teafără şi nevătămată prin fiecare etapă de nelinişte şi să ajung la următorul nivel. M-am îmbărbătat amintindu-mi că aceste temeri sunt reacţii umane absolut fireşti la întâlnirea cu necunoscutul. Dacă
reuşeam să mă conving că mă aflu unde trebuie – că suntem meniţi să cooperăm cu inspiraţia şi că
inspiraţia vrea să colaboreze cu noi –, de obicei treceam prin câmpul minat emoţional fără să sar în aer înainte de încheierea proiectului.
În astfel de momente, aproape că puteam auzi creativitatea vorbindu-mi în timp ce eu mă scufundam în frică şi îndoială.
Rămâi cu mine, spunea. Întoarce-te la mine. Ai încredere în mine.
Am hotărât să am încredere în ea.
Cea mai puternică expresie a bucuriei mele încăpăţânate a fost trăinicia acestei încrederi.
Un comentariu deosebit de elegant privind acest instinct a venit din partea laureatului Nobel Seamus Heaney, care a spus că, atunci când cineva învaţă să scrie poezie, n-ar trebui să se aştepte să fie bun din primul moment. Poetul aspirant coboară întruna o găleată goală doar până la jumătatea unei fântâni, scoţând apoi la suprafaţă, în mod repetat, doar aer. Frustrarea e imensă. Însă trebuie să continui s-o faci, orice-ar fi.
După mulţi ani de exerciţiu, a explicat Heaney, „lanţul se întinde pe neaşteptate şi te adânceşti în ape care te vor ispiti să te tot întorci. Atunci vei fi străpuns pojghiţa iazului care eşti.“
Sandviciul cu rahat
Tot pe la douăzeci şi ceva de ani aveam un prieten bun care era scriitor aspirant, exact ca mine. Îmi amintesc cum se cufunda mai tot timpul în sumbre stări de depresie din pricină că n-avea succes, că nu convingea pe nimeni să-l publice. Se îmbufna şi se înfuria.
„Nu vreau să tai frunză la câini“, se tânguia. „Vreau ca toate astea să ducă la ceva. Vreau să devină
