sau moarte. Există persoane care continuă să facă artă în ciuda faptului că trăiesc sub regimuri totalitare înfiorătoare, iar aceşti oameni sunt eroi în faţa cărora ar trebui să ne înclinăm.
Dar să fim cinstiţi: cei mai mulţi dintre noi nu ne aflăm în astfel de situaţii.
În lumea sigură în care trăim probabil şi tu, şi eu, mizele expresiei noastre creative sunt mici. Aproape comic de mici. De exemplu: dacă unei edituri nu-i place cartea mea, poate foarte bine să n-o publice, mă
va întrista, dar nimeni n-o să dea buzna la mine acasă să mă împuşte din cauza ei. La fel, nimeni n-a murit
fiindcă a avut parte de-o recenzie proastă în New York Times. Calotele polare nu se vor topi mai repede sau mai încet fiindcă n-am reuşit să scriu un final convingător la romanul meu.
Poate că nu voi avea mereu le fel de mult succes cu creativitatea mea, dar lumea n-o să se sfârşească
din cauza asta. Poate că nu voi putea mereu să-mi câştig traiul din scris, dar nici ăsta nu-i sfârşitul lumii, fiindcă există o mulţime de alte moduri de a-ţi câştiga traiul – şi multe dintre ele sunt mai uşoare decât a scrie cărţi. Şi chiar dacă e foarte adevărat că eşecul şi criticile pot să-mi rănească preţiosul ego, soarta naţiunilor nu depinde de el. (Slavă Domnului!)
Aşa că să ne-ntipărim bine-n minte această realitate: probabil că n-o să apară niciodată în viaţa mea sau a ta ceva de genul „alertă din cauza artei“.
Aşa stând lucrurile, de ce să nu facem artă?
Intră-n scenă şi Tom Waits
Cu ani în urmă l-am intervievat pe muzicianul Tom Waits pentru un portret în revista GQ. Am mai vorbit despre acest interviu şi probabil voi vorbi despre el la nesfârşit, fiindcă n-am întâlnit pe nimeni altcineva care să se exprime atât de articulat şi de înţelept pe tema vieţii creative.
Pe parcursul interviului nostru, Waits s-a lansat într-o peroraţie excentrică despre diversele forme pe care le iau ideile de cântece atunci când încearcă să se nască. Unele cântece, spunea, îi vin cu o uşurinţă
aproape absurdă, „ca şi cum ai sorbi vise cu paiul“. Pentru alte cântece trebuie să muncească totuşi din greu, „de parcă aş scoate cartofi cu sapa din pământ“. Sunt şi cântece lipicioase şi ciudate, „ca o gumă de mestecat pe care o găseşti sub o masă veche“, în vreme ce altele sunt ca nişte păsări sălbatice din calea cărora trebuie să se dea în lături, furişându-se uşurel pe lângă ele, ca să nu le sperie şi să-şi ia zborul.
Totuşi, cele mai dificile şi mai irascibile cântece nu reacţionează decât la o mână care le ţine din scurt şi la o voce autoritară. Există cântece, spune Waits, care pur şi simplu nu vor îngădui să fie născute şi care vor ţine pe loc înregistrarea unui album întreg. În asemenea momente, Waits îi scoate din studio pe toţi ceilalţi muzicieni şi tehnicieni ca să poată trage o săpuneală straşnică vreunui cântec deosebit de încăpăţânat. Se plimbă încolo şi-ncoace singur prin studio, spunând cu voce tare: „Ia ascultă! Pornim cu toţii la drum! Toată familia e deja în maşină! Ai cinci minute să urci şi tu, altminteri albumul ăsta pleacă
fără tine!“
Uneori merge.
Uneori nu merge.
Uneori trebuie să te dai bătut. Unele cântece nu-şi doresc încă să se nască, zice Waits. Nu vor decât să
te sâcâie, să-ţi irosească vremea şi să-ţi acapareze atenţia – aşteptând probabil sosirea altui artist. Waits a devenit înţelept în legătură cu astfel de lucruri. Odinioară suferea şi se frământa când pierdea cântece, spune el, dar acum are încredere. Dacă un cântec vrea într-adevăr să se nască, Waits are încredere că
acel cântec va veni la el în modul potrivit şi la timpul potrivit. Dacă nu, îl va trimite mai departe, fără
nici o supărare.
„Du-te şi sâcâie pe altcineva!“, îi spune el cântecului enervant care nu vrea să fie cântec. „Du-te şi sâcâie-l pe Leonard Cohen.“
Cu trecerea anilor, Tom Waits a găsit în sfârşit puterea de a se descurca mai uşor cu creativitatea lui –
fără atâta dramă, fără atâta frică. O mare parte din această uşurinţă, zice Waits, a venit din faptul că şi-a privit copiii crescând şi a văzut libertatea totală a expresiei lor creative. A observat că puştii lui se simţeau pe deplin îndreptăţiţi să inventeze tot timpul cântece şi, când terminau cu ele, le azvârleau „ca pe
nişte origami sau ca pe nişte avioane de hârtie“. Apoi cântau următoarea melodie sosită pe canal. Nu păreau să fie niciodată îngrijoraţi că şuvoiul ideilor va seca. Nu se stresau niciodată cu privire la creativitatea lor şi nu concurau niciodată împotriva lor înşişi; trăiau pur şi simplu înăuntrul inspiraţiei, confortabil şi încrezători.
Ca artist creator, Waits fusese odinioară opusul acestei atitudini. Mi-a spus că în tinereţe se lupta din răsputeri cu creativitatea lui fiindcă – la fel ca mulţi alţi tineri serioşi – voia să fie socotit important, însemnat, greu. Voia ca munca lui să fie mai bună decât munca altora. Voia să fie complexă şi intensă. A avut parte de chin, caznă, beţii, de nopţi întunecate ale sufletului. Se pierduse în cultul suferinţei artistice, dar i-a dat acestei suferinţe alt nume: dedicare.
Însă privindu-şi copiii creând atât de liber, Waits a avut o revelaţie: de fapt nu era chiar aşa mare scofală. Mi-a spus: „Mi-am dat seama că eu, compozitor fiind, nu fac decât să creez bijuterii pentru minţile altor oameni.“ Muzica nu e altceva decât decor pentru imaginaţie. Asta-i tot. Odată ce a înţeles asta, a spus Waits, totul parcă i s-a limpezit în minte. După aceea munca de a compune cântece a devenit mai puţin dureroasă.
Să creezi bijuterii intracraniene! Ce meserie grozavă!
În principiu asta facem cu toţii – toţi cei care ne petrecem zilele creând lucruri interesante fără să avem vreun motiv raţional pentru asta. În calitate de creator poţi modela orice fel de bijuterii vrei pentru interiorul minţii altor oameni (sau pur şi simplu pentru interiorul propriei tale minţi). Poţi crea o operă
provocatoare, agresivă, sacră, îndrăzneaţă, tradiţională, serioasă, devastatoare, amuzantă, brutală, aiurită… la urma urmei, tot bijuterii intracraniene creezi. Tot un decor creezi. Iar asta-i fabulos. Dar, la drept vorbind, nu e ceva pentru care merită să-ţi faci singur rău, nu-i aşa?
Relaxaţi-vă un pic aşadar, asta zic.
Vă rog, încercaţi să vă relaxaţi.
Altminteri, ce rost ar mai avea să fim înzestraţi cu simţurile noastre minunate?
Paradoxul principal
În concluzie, arta e absolut nesemnificativă.
Pe de altă parte, e profund semnificativă.
E un paradox, bineînţeles, dar suntem cu toţii adulţi şi cred că-l putem accepta. Cred că toţi putem avea simultan două idei care se contrazic una pe alta fără să ne explodeze capetele. Aşa că să-i dăm o şansă şi paradoxului de faţă. Paradoxul cu care trebuie să coabitezi confortabil dacă vrei să duci o viaţă
creativă mulţumitoare sună cam aşa: „Expresia mea creativă trebuie să fie cel mai important lucru din lume pentru mine (dacă vreau să trăiesc artistic) şi totodată nu trebuie să conteze deloc (dacă vreau să
trăiesc sănătos la minte).“
Uneori va trebui să sari în doar câteva minute de la o extremă a acestui spectru paradoxal la cealaltă şi apoi imediat înapoi. În timp ce scriu cartea asta, de exemplu, abordez fiecare propoziţie ca şi cum viitorul omenirii ar depinde de faptul că eu scriu sau nu propoziţia cu pricina aşa cum trebuie. E
