În timp ce eu munceam pe rupte la povestirile mele, care-mi ieşeau stângace şi dezamăgitoare, tânărul ăsta strălucit refuza să scrie un cuvânt. Ba chiar a încercat să mă facă şi pe mine să mă ruşinez că

încercam să scriu: cum de nu mă îndurerau şi nu mă jigneau rezultatele mele groaznice? El avea un simţ

mai ascuţit al discernământului artistic, se subînţelegea. Îi rănea sufletul să se expună la imperfecţiuni –

chiar şi la cele proprii. Simţea că există o nobleţe în hotărârea lui de a nu scrie niciodată o carte dacă nu va fi o carte mare.

Spunea: „Prefer să fiu un eşec frumos decât un succes incomplet.“

Ei bine, eu nu prefer asta.

Imaginea artistului tragic care preferă să-şi abandoneze uneltele dacă nu e la înălţimea idealurilor lui de perfecţiune nu mi se pare deloc romantică. Nu consider că asta-i o cale eroică. Cred că e mult mai onorabil să rămâi în joc – chiar dacă, judecând obiectiv, joci slab – decât să te dai deoparte sub pretextul că tu eşti mai sensibil şi mai delicat. Dar ca să rămâi în joc trebuie să renunţi la fantasma perfecţiunii.

Aşa că să vorbim puţin despre perfecţiune.

Marele romancier american Robert Stone a glumit odată spunând că avea cele mai proaste două

însuşiri imaginabile pentru un scriitor: era leneş şi era perfecţionist. Şi într-adevăr, ele sunt reţeta sigură

pentru lâncezeală şi nefericire. Dacă vrei să ai o viaţă creativă mulţumitoare, e de dorit să nu-ţi cultivi nici una din aceste trăsături, crede-mă. E mai bine să-ţi cultivi exact însuşirile opuse: trebuie să înveţi să

devii un rasolist cât se poate de disciplinat.

Mai întâi trebuie să uiţi de perfecţiune. N-avem timp de perfecţiune. Oricum ar fi, perfecţiunea e irealizabilă: e un mit, o capcană şi o roată pentru hamsteri, în care alergi până-ţi dai duhul. Scriitoarea Rebecca Solnit exprimă bine ideea asta: „Atâţia dintre noi cred în perfecţiune, ceea ce distruge tot restul, fiindcă lucrul perfect nu e doar inamicul lucrului bun, e şi inamicul lucrului realist, posibil şi distractiv.“

Perfecţionismul îi împiedică pe oameni să-şi ducă la bun sfârşit opera, da – dar mai rău e că adesea îi împiedică şi să-şi înceapă opera. adesea perfecţioniştii hotărăsc dinainte că produsul lor final nu va fi niciodată satisfăcător, aşa că nici nu se mai obosesc să-ncerce să fie creativi.

Însă cea mai diabolică treabă în legătură cu perfecţionismul e că se deghizează în virtute. De exemplu, la interviurile de angajare oamenii îşi prezintă uneori perfecţionismul de parcă ar fi calitatea lor cea mai de preţ – se mândresc exact cu însuşirea care nu-i lasă să se implice deplin, cu bucurie, în viaţa lor creativă. Îşi poartă perfecţionismul ca pe o medalie de onoare, de parcă ar fi însemnul gusturilor rafinate şi al standardelor alese.

Însă eu îl văd altfel. Cred că perfecţionismul e doar o versiune elitistă, de lux a fricii. Cred că

perfecţionismul e de fapt frica împopoţonată cu pantofi excentrici şi haină de nurcă, pretinzând că e elegantă, când de fapt e doar îngrozită. Fiindcă sub poleiala sclipitoare, perfecţionismul nu e nimic altceva decât o adâncă angoasă existenţială care afirmă la nesfârşit: „Nu sunt destul de bun şi niciodată n-o să fiu destul de bun.“

Perfecţionismul e o ispită perfidă îndeosebi pentru femei, care, cred eu, îşi impun standarde de performanţă chiar mai înalte decât bărbaţii. Există multe motive pentru care vocile şi viziunile femeilor nu sunt mai bine reprezentate astăzi în domeniile creative. În parte asta se datorează vechiului şi bine cunoscutului misoginism, însă e adevărat – ba chiar prea des – şi că femeile sunt cele care de la bun început nu se arată dornice să se implice. Îşi stăvilesc ideile, îşi stăvilesc contribuţiile, îşi stăvilesc calităţile de lider şi aptitudinile. Foarte multe femei par în continuare să creadă că le e îngăduit să facă un pas în faţă dacă şi numai dacă atât ele, cât şi opera lor sunt perfecte şi la adăpost de orice critică.

În schimb, pe bărbaţi, faptul că produc şi opere departe de a fi perfecte rareori îi reţine să ia parte la dialogul cultural global. Asta în treacăt fie spus. De altfel, nu zic treaba asta ca pe o critică la adresa bărbaţilor. Dimpotrivă, îmi place această trăsătură la bărbaţi – absurda lor încredere exagerată în sine, felul în care decid cu dezinvoltură: „Ei bine, sunt calificat în proporţie de 41% pentru sarcina asta, aşa că

daţi-mi slujba!“ Da, uneori rezultatele sunt ridicole şi dezastruoase, însă alteori, ciudat lucru, funcţionează – un bărbat care nu pare pregătit, care nu pare destul de bun pentru o misiune, capătă cumva un potenţial mult mai mare imediat ce-i creşte spectaculos încrederea-n el.

Mi-aş dori ca mai multe femei să rişte asemenea salturi spectaculoase.

Însă am văzut prea multe femei făcând exact contrariul. Am auzit prea multe creatoare strălucite şi înzestrate spunând: „Sunt calificată în proporţie de 99,8% pentru sarcina asta, dar, ca să fiu sigură, o să

stau deoparte până ajung să stăpânesc şi cele mai mici detalii.“

Chiar nu-mi dau seama de unde-or fi scos femeile ideea că trebuie să fie perfecte ca să fie iubite ori ca să aibă succes. (Ha, ha! Glumesc! Sigur că-mi dau seama foarte bine: am scos-o din absolut fiecare mesaj pe care ni l-a transmis societatea! Mulţumiri întregii istorii a omenirii!) Însă noi, femeile, trebuie să scăpăm de obiceiul ăsta – şi nimeni altcineva nu ne poate ajuta. Trebuie să înţelegem că setea de perfecţiune e o pierdere de timp dăunătoare, fiindcă nimic nu scapă vreodată de critici. Nu contează câte ore petreci încercând să perfecţionezi ceva până devine ireproşabil, cineva tot va reuşi să-i găsească un cusur. (Există oameni care consideră şi azi că simfoniile lui Beethoven sunt un pic cam... ştiţi voi, cam zgomotoase.) La un moment dat chiar trebuie să-ţi închei opera şi s-o prezinţi aşa cum e – dacă nu de alta, măcar ca să poţi trece mai departe, să faci şi alte lucruri, cu hotărâre şi cu inima deschisă.

Şi chiar asta-i cheia succesului.

Sau ar trebui să fie.

Intră-n scenă şi Marcus Aurelius

Multă vreme m-au inspirat însemnările unui împărat roman din secolul al II-lea, Marcus Aurelius.

Înţeleptul rege-filozof n-a dorit niciodată ca meditaţiile lui să devină publice, însă eu sunt recunoscătoare că s-au publicat. Mi se pare foarte încurajator să-l văd pe acest bărbat genial de acum două mii de ani cum încearcă să nu-şi piardă motivaţia de a fi creativ, curajos şi iscoditor. Frustrările şi autoamăgirea lui sună uimitor de actual (sau poate doar etern şi universal). Îl poţi auzi rumegând veşnicele întrebări pe care cu toţii ar trebui să le rumegăm în viaţă: De ce sunt aici? Ce sunt chemat să fac? Cum îmi găsesc calea? Cum îmi pot împlini cel mai bine destinul?

Cel mai mult îmi place să-l observ pe Marcus Aurelius luptând împotriva propriului perfecţionism, ca să se întoarcă mereu la scris, indiferent de rezultat. „Fă ceea ce îţi cere natura“, scrie el către sine însuşi.

„Acţionează conform impulsului dacă îţi este permis şi nu te uita împrejur dacă te va vedea cineva. Nu-ţi pune speranţa în republica lui Platon, ci fii mulţumit dacă fie şi cel mai mic lucru progresează, şi gândeşte-te că un succes cât de mic înseamnă ceva.“8

8. Am preluat traducerea fragmentelor din Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, ediţie bilingvă, traducere din greaca veche, studiu introductiv, note şi indici de Cristian Bejan, Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 279 (n. tr.).

Spuneţi-mi, vă rog, că nu sunt singura căreia i se pare duios şi încurajator faptul că un filozof roman legendar ca el era nevoit să-şi spună, ca să se-mbărbăteze, că nu-i nici o problemă dacă nu eşti chiar ca Platon.

Serios, Marcus, nu-i nici o problemă!

Lucrează mai departe şi-atât.

Prin simplul act de a crea ceva – orice – s-ar putea să produci, fără să vrei, o operă magnifică, eternă

sau importantă (aşa cum a făcut în cele din urmă Marcus Aurelius cu Gândurile lui). După cum e posibil şi să nu produci. Însă dacă ai chemarea de-a face nişte lucruri, atunci tot trebuie să le faci ca să-ţi realizezi potenţialul creativ maxim – şi totodată ca să rămâi sănătos la minte. În ultimă instanţă, să ai o minte creativă e ca şi cum ai avea drept animal de companie un câine Border Collie: câinele ăsta trebuie pus să muncească, altfel ai mari necazuri cu el. Dă-i minţii tale o treabă de făcut, altminteri o să găsească

singură ceva şi s-ar putea să nu-ţi placă treaba pe care a scornit-o (o să ronţăie canapeaua, o să sape o groapă în podeaua sufrageriei, o să-l muşte pe poştaş ş.a.m.d.). Mi-a luat ani de zile să învăţ asta: se pare că, dacă nu creez în mod activ ceva, atunci cel mai probabil distrug în mod activ ceva (pe mine însămi, o relaţie sau liniştea mea sufletească).

Cred cu tărie că fiecare dintre noi trebuie să-şi găsească în viaţă ceva de făcut astfel încât să n-aibă

vreme de ros canapeaua. Fie că ne facem sau nu o profesie din ea, cu toţii avem nevoie de o activitate care se situează dincolo de lumesc şi care ne scoate din rolurile noastre în societate deja stabilite şi constrângătoare (mamă, angajat, vecin, frate, şef etc.). Cu toţii avem nevoie de ceva care ne ajută să uităm de noi înşine pentru o vreme – să ne uităm vârsta, sexul, condiţia socioeconomică, îndatoririle, eşecurile şi toate lucrurile pe care le-am pierdut sau le-am ratat. Avem nevoie de ceva care ne poartă atât de departe de noi înşine, încât uităm să mâncăm, uităm să facem pipi, uităm să tundem gazonul, uităm să le purtăm pică duşmanilor, uităm să ne tot frământăm pentru lipsa de-ncredere în sine. Rugăciunea poate face asta pentru noi, munca în folosul comunităţii o poate face, sexul o poate face, exerciţiile fizice o pot face şi, mai mult ca sigur, consumul de substanţe interzise o poate face (deşi cu urmări înfiorătoare) –

însă şi viaţa creativă e o asemenea soluţie. Poate că cel mai milos gest al creativităţii e următorul: absorbindu-ţi complet atenţia pentru o scurtă şi magică clipă, îţi poate lua o vreme de pe umeri cumplita

povară de a fi cine eşti. Şi, partea cea mai bună, la sfârşitul aventurii tale creative te alegi şi cu un suvenir – ceva ce ai făcut tu, ceva ce-ţi va aminti întotdeauna de întâlnirea cu inspiraţia, care, deşi scurtă, te-a schimbat complet.

Asta sunt pentru mine cărţile mele: suvenire din călătoriile făcute, în care am izbutit (ce binecuvântare!) să evadez pentru scurtă vreme din mine însămi.

Un stereotip despre creativitate des întâlnit încă este acela că-i aduce pe oameni în pragul nebuniei.

Nu-s de acord: dimpotrivă, faptul că nu îşi manifestă creativitatea îi aduce pe oameni în pragul nebuniei.

(„Dacă dai la iveală cele dinlăuntrul tău, ceea ce dai la iveală te va mântui. Dacă nu dai la iveală cele dinlăuntrul tău, ceea ce nu dai la iveală te va nimici“ – Evanghelia după Toma). Aşadar scoate la iveală

ce ai înăuntru, fie că urmează un succes sau un eşec. Fă-o, indiferent că produsul final (suvenirul tău) e rahat sau aur. Fă-o indiferent dacă criticii te iubesc sau te urăsc – sau n-au auzit niciodată de tine şi poate că nici nu vor auzi. Fă-o, indiferent dacă oamenii pricep sau nu.

Opera ta nu trebuie să fie perfectă şi tu nu trebuie să fii Platon.

E vorba doar de instinct, de experiment şi de mister, aşa că începe!

Începe oriunde te-ai găsi. Preferabil chiar în clipa asta.