jobul meu!“
Ceva mi se părea în neregulă cu o asemenea atitudine chiar şi la vremea aceea.
Luaţi aminte, nici pe mine nu mă publica nimeni şi nici eu n-o duceam bine. Mi-ar fi plăcut să am aceleaşi lucruri pe care le voia şi el – succes, răsplată, afirmare. Nu eram străină de dezamăgire şi frustrare. Însă credeam, mi-aduc aminte, că a învăţa să-ţi rabzi dezamăgirea şi frustrarea face parte din munca unei persoane creative. Mi se părea în general că, dacă vrei să fii artist de orice fel, gestionarea frustrării e un aspect esenţial – poate chiar cel mai important. Frustrarea nu constituie o întrerupere a procesului; frustrarea este procesul. Partea distractivă (partea în care nici nu simţi că munceşti) e aceea în care creezi într-adevăr ceva minunat şi totul merge ca pe roate şi tuturor le place şi tu simţi că prinzi
aripi. Însă asemenea clipe sunt rare. Nu sari mereu de la un moment strălucit la alt moment strălucit. Cum te descurci între aceste momente strălucite, atunci când lucrurile nu merg prea grozav, asta arată cât eşti de devotat vocaţiei tale şi cât de înzestrat eşti pentru bizarele cerinţe ale vieţii creative. Treaba cea mai grea pe care-o ai de făcut e să-ţi păstrezi cumpătul în toate fazele creaţiei.
De curând am citit blogul fabulos al unui scriitor pe nume Mark Manson, care spune că pentru a-ţi găsi scopul în viaţă secretul e să răspunzi cu toată sinceritatea la următoarea întrebare: „Care e aroma ta preferată de sandvici cu rahat?“
Manson vrea să spună că absolut orice preocupare – indiferent cât de minunată, captivantă şi fascinantă
îţi pare iniţial – vine la pachet cu propriul tip de sandvici cu rahat, cu propriile efecte secundare neplăcute. Scrie Manson, cu adâncă înţelepciune: „Toate merg nasol o vreme.“ Trebuie doar să te hotărăşti ce fel de lucruri nasoale eşti dispus să suporţi. Aşa că întrebarea nu e, în primul rând: „Ce te pasionează?“ Întrebarea e: „Ce te pasionează îndeajuns încât să poţi îndura chiar şi cele mai neplăcute aspecte ale acelui lucru?“
Iată cum explică Manson: „Dacă vrei să fii artist profesionist, dar nu eşti dispus să-ţi vezi munca respinsă de sute, dacă nu cumva chiar de mii de ori, atunci ai terminat încă dinainte să începi. Dacă vrei să fii avocat de succes, dar nu suporţi cele optzeci de ore de lucru pe săptămână, atunci am veşti proaste pentru tine.“
Fiindcă dacă iubeşti şi doreşti ceva suficient de mult – orice ar fi –, atunci nu te deranjează chiar aşa tare să mănânci şi sandviciul cu rahat venit la pachet cu lucrul respectiv.
Dacă-ţi doreşti cu-adevărat să ai copii, de pildă, nu-ţi pasă de greţurile matinale de la începutul sarcinii.
Dacă vrei cu adevărat să fii preot, nu te deranjează să asculţi problemele celorlalţi oameni.
Dacă îţi place cu adevărat să fii pe scenă, vei accepta disconfortul şi neajunsurile călătoriilor neîntrerupte.
Dacă vrei cu adevărat să vezi lumea, o să-ţi asumi inclusiv riscul de a fi jefuit într-un tren.
Dacă vrei cu adevărat să fii as la patinaj artistic, te vei trezi cu noaptea-n cap chiar şi în dimineţile friguroase ca să mergi la patinoar.
Prietenul meu de odinioară susţinea că-şi dorea din toată inima să fie scriitor, dar se pare că nu s-a arătat dispus să mănânce şi sandviciul cu rahat venit la pachet cu această îndeletnicire. Iubea scrisul, desigur, însă nu-l iubea destul încât să rabde înjosirea de a nu obţine rezultatele pe care le dorea exact atunci când le dorea. Nu voia să lucreze din greu la nimic dacă nu i se garanta că o să aibă un oarecare succes la public, în termenii pe care-i fixa el.
Ceea ce înseamnă, cred eu, că-şi dorea să fie scriitor doar cu jumătate de inimă.
Şi da, a renunţat destul de repede.
Iar eu am rămas cu ochii la sandviciul lui cu rahat mâncat doar pe jumătate, zgâindu-mă cu poftă şi dornică să întreb: „Ce faci, îl mai termini?“
Fiindcă uite cât de mult îmi iubeam eu munca: aş fi mâncat până şi sandviciul cu rahat al altcuiva, dacă astfel aveam ocazia să petrec mai mult timp scriind.
Serviciul de bază
Tot timpul cât am exersat pregătindu-mă să devin scriitoare am avut un loc de muncă de bază.
Ca să fiu sigură, n-am renunţat la serviciul de bază nici măcar după ce am fost publicată. De fapt, n-am renunţat la serviciul de bază (sau mai bine zis la serviciile de bază) decât după ce scrisesem deja trei cărţi – şi toate aceste trei cărţi fuseseră publicate de edituri mari şi recenzate favorabil în New York Times. Ba mai mult, una fusese nominalizată pentru un premiu naţional de carte. Din afară, s-ar fi zis că
reuşisem deja. Dar nu voiam să risc în nici un fel, aşa că serviciul de bază mi l-am păstrat.
Doar după cea de-a patra mea carte (adică după Mănâncă, roagă-te, iubeşte) mi-am permis în sfârşit să renunţ la orice alt job şi am rămas exclusiv scriitoare.
Mi-am păstrat atâta vreme celelalte surse de venit fiindcă n-am vrut să-mi împovărez scrisul cu responsabilitatea de a-mi asigura el traiul. Am avut destulă minte ca să nu cer asta de la scris, fiindcă de-a lungul anilor văzusem cum o mulţime de oameni îşi omoară creativitatea pretinzând ca arta lor să le plătească facturile. Am văzut artişti care au ajuns lefteri şi nebuni din cauză că se încăpăţânau să creadă
că nu sunt creatori legitimi decât dacă pot trăi exclusiv din creativitatea lor. Iar când creativitatea îi lăsa baltă (adică nu le plătea chiria), se adânceau în resentimente, nelinişte sau chiar faliment. Dar mai rău decât orice era că, frecvent, aceşti oameni renunţau de tot să mai creeze.
Întotdeauna acest lucru mi s-a părut o cruzime faţă de opera ta – să pretinzi de la ea un salariu regulat, ca şi cum creativitatea ar fi o slujbă la stat sau un cont de economii. Iată cum stau lucrurile: dacă te descurci să trăieşti confortabil la nesfârşit de pe urma inspiraţiei tale e fantastic. Ăsta-i visul oricui, nu?
Însă nu lăsa ca acest vis să se preschimbe într-un coşmar. Nevoile financiare pot pune foarte multă
presiune pe sensibilităţile şi capriciile inspiraţiei. Trebuie să fii deştept când vine vorba să-ţi asiguri traiul. A susţine că tu eşti mult prea creativ ca să-ţi stea mintea la chestiuni financiare înseamnă să te porţi copilăreşte – şi te implor să nu faci asta, fiindcă îţi degradează sufletul. (Altfel spus, deşi e minunat să fii precum un copil urmându-ţi creativitatea, e primejdios să te porţi copilăreşte.) Alte fantezii copilăreşti ar fi: visul de a te căsători pentru bani, visul de a moşteni bani, visul de a câştiga la loterie şi visul de a găsi un „om de casă“ (femeie sau bărbat) care o să se ocupe de toate problemele tale lumeşti, astfel încât tu să rămâi permanent în comuniune cu inspiraţia, într-un cocon tihnit, complet ferit de neajunsurile realităţii.
Să fim serioşi!
Trăim într-o lume, nu într-un uter. Pe lumea asta îţi poţi purta de grijă purtându-i în acelaşi timp de grijă şi creativităţii tale – exact aşa cum au procedat oamenii timp de secole. Mai mult, dacă îţi porţi singur de grijă înseamnă că ai un adânc simţ al onoarei, iar această onoare îşi va găsi un ecou puternic în opera ta; o va face să fie mai puternică.
De asemenea, s-ar putea să ai perioade când reuşeşti să trăieşti din arta ta şi perioade când nu reuşeşti.
Situaţia din urmă nu trebuie privită ca o criză; e ceva cât se poate de normal în fluxul nestatornic al unei vieţi creative. Sau poate că ţi-ai asumat un mare risc pentru a-ţi urma vreun vis creativ care până la urmă
nu ţi-a adus roadele aşteptate, astfel încât acum trebuie să munceşti pe brânci o vreme, ca să economiseşti bani până porneşti pe urmele unui nou vis – e bine şi-aşa. Fă-o. Dar să ţipi la creativitatea ta spunând
„trebuie să câştigi bani pentru mine!“ e ca şi cum ai ţipa la o pisică; ea habar n-are despre ce vorbeşti şi nu reuşeşti decât s-o sperii, fiindcă faci tărăboi şi chipul ţi se schimonoseşte ciudat.
Am continuat cu serviciile mele de bază atât de mult timp fiindcă am vrut să-mi păstrez creativitatea liberă şi la adăpost. Mi-am menţinut şi sursele alternative de venit, astfel încât, atunci când am fost în pană de inspiraţie, i-am putut spune, liniştitor: „Nu-ţi face griji, draga mea. Ia-o încet. Când eşti pregătită, mă găseşti aici.“ Întotdeauna am fost dispusă să muncesc din greu astfel încât creativitatea mea
să se poată juca în voie. În felul ăsta, am devenit propriul meu sponsor; am devenit propriul meu „om de casă“.
De câte ori nu mi-a venit să le spun artiştilor stresaţi şi lefteri: „Amice, angajează-te undeva ca să
scapi de presiune!“
Nu e nici o ruşine să ai un loc de muncă. Ruşinos e să-ţi sperii creativitatea cerându-i să-ţi finanţeze întreaga existenţă. Iată de ce-mi transpiră un picuţ palmele ori de câte ori îmi spune cineva că
