— Revista Story, mi-a răspuns. Lui Lois Rosenthal i-a plăcut mult.

Hm.

Interesant.

Peste câteva zile am purtat o conversaţie la telefon cu Lois însăşi, care nici că putea fi mai amabilă.

Mi-a spus că De vorbă cu elanii i se părea perfectă şi că abia aşteaptă s-o publice.

— V-a plăcut chiar şi finalul? am întrebat.

— Bineînţeles, mi-a zis. Ador finalul.

În timp ce vorbeam, ţineam în mână chiar scrisoarea de refuz pe care mi-o trimisese cu doar câţiva ani înainte pentru aceeaşi povestire. Era limpede că nu-şi amintea că citise cândva De vorbă cu elanii. N-am adus nici eu vorba despre asta. Eram încântată că-mi accepta munca şi nu voiam să par lipsită de respect, arţăgoasă ori nerecunoscătoare. Dar sigur că eram curioasă, aşa că am întrebat:

— Ce anume vă place la povestirea mea, dacă-mi puteţi spune?

Mi-a zis:

— E atât de evocatoare. Dă senzaţia de mit. Îmi aminteşte de ceva, dar nu ştiu exact de ce anume…

Am avut destulă minte să nu spun: „Vă aminteşte chiar de ea. “

Bestia cea frumoasă

Cum să interpretăm această poveste?

Interpretarea cinică ar fi: „Asta-i dovada clară că lumea e profund nedreaptă.“

Căci hai să ne uităm la fapte: Lois Rosenthal n-a vrut De vorbă cu elanii când i-a fost propusă de o autoare necunoscută, dar a vrut-o când i-a fost propusă de un agent literar celebru. Prin urmare: nu contează ce ştii, contează pe cine cunoşti. Talentul nu înseamnă nimic, relaţiile sunt totul, iar lumea creativităţii – la fel ca lumea mai largă – e rea şi inechitabilă.

Dacă aşa vrei să vezi lucrurile, treaba ta.

Însă eu nu le-am văzut aşa. Dimpotrivă, am privit întâmplarea ca pe o altă Mare Magie – una mucalită.

Am privit-o ca pe dovada că nu trebuie să te predai niciodată, că „nu“ nu înseamnă totdeauna „ nu“ şi că

roata norocului se poate întoarce miraculos pentru cei care insistă să-şi facă simţită prezenţa.

În plus, încearcă pur şi simplu să-ţi închipui câte povestiri citea Lois Rosenthal într-o zi pe la începutul anilor ’90. (Am văzut vrafurile de propuneri din redacţiile revistelor; imaginaţi-vă un turn de plicuri galbene puse claie peste grămadă până-n tavan.) Tuturor ne place să credem că opera noastră e originală

şi de neuitat, însă fără doar şi poate toate se învălmăşesc la un moment dat – chiar şi povestirile care au ca temă animalele. Mai mult, nu ştiu în ce dispoziţie era Lois când a citit pentru prima oară De vorbă cu elanii. Poate că a citit-o la sfârşitul unei zile dificile sau după o ceartă cu un coleg, ori chiar înainte de-a merge cu maşina la aeroport ca să-şi ia o rudă pe care nu ardea de nerăbdare s-o vadă. Nu ştiu în ce dispoziţie era nici când a citit-o a doua oară. Poate că tocmai se întorsese dintr-o vacanţă odihnitoare.

Poate că tocmai primise nişte veşti minunate: cineva drag nu suferea, de fapt, de cancer! Cine ştie? Tot ce ştiu e că atunci când Lois Rosenthal mi-a citit povestirea a doua oară aceasta a avut un răsunet în conştiinţa ei şi i-a vorbit. Însă acel răsunet se afla în mintea ei numai şi numai fiindcă eu îl sădisem acolo cu câţiva ani înainte, trimiţându-i povestirea mea. Şi fiindcă am rămas în joc, chiar şi după refuzul iniţial.

Întâmplarea m-a mai învăţat şi că aceşti oameni – cei care stau la porţile visurilor tale – nu sunt nişte automate. Nu-s decât oameni. Sunt exact ca noi. Au capricii şi toane. Sunt un pic altfel în fiecare zi, exact cum tu sau eu suntem un pic altfel în fiecare zi. Nu există vreo grilă precisă care să prezică întotdeauna ce anume va captiva imaginaţia cuiva, sau când; trebuie pur şi simplu să nimereşti momentul potrivit. Dar cum n-ai de unde şti care e momentul potrivit, trebuie să-ţi maximizezi şansele. Joacă-ţi şansele. Ieşi la înaintare cu voioşie încăpăţânată şi apoi fă-o din nou, iar şi iar…

Efortul merită, fiindcă atunci când stabileşti în sfârşit contactul simţi o desfătare nemaipomenită, parcă

de pe altă lume. Căci asta e senzaţia când duci o viaţă creativă consecventă: încerci şi iar încerci, dar nu iese nimic. Însă continui să încerci şi continui să cauţi şi apoi, când şi unde te aştepţi mai puţin, în sfârşit se întâmplă. Stabileşti contactul. Din senin, toate converg. Când faci artă, uneori ai senzaţia că ţii o

şedinţă de spiritism sau strigi în noapte după un animal sălbatic, la pândă. Ceea ce faci pare imposibil sau chiar absurd, dar apoi auzi ropotul copitelor şi o bestie frumoasă se năpusteşte în poiană, căutându-te la fel de imperios pe cât o căutaseşi tu.

Aşa că trebuie să încerci în continuare. Trebuie să strigi după propria ta Mare Magie prin pădurile întunecoase. Trebuie s-o cauţi neobosit şi cu loialitate, sperând, împotriva evidenţei, că într-o bună zi vei trăi acea coliziune divină a comuniunii creative – fie pentru prima dată, fie încă o dată.

Fiindcă atunci când toate converg e extraordinar. Când totul converge, singurul lucru pe care-l poţi face e să te înclini cu recunoştinţă, ca şi cum ţi s-ar fi acordat o audienţă cu divinul.

Fiindcă ţi s-a acordat.

La sfârşit, încă ceva

Cu mulţi ani în urmă, unchiul meu Nick s-a dus să-l vadă pe distinsul scriitor american Richard Ford la o prezentare de carte, într-o librărie din Washington, DC. În timpul discuţiei de după lectură, un bărbat între două vârste din public s-a ridicat şi a spus ceva de genul:

— Domnule Ford, dumneavoastră şi cu mine avem multe în comun. La fel ca dumneavoastră, toată

viaţa mea am scris povestiri şi romane. Dumneavoastră şi cu mine suntem cam de-o vârstă, venim din acelaşi mediu şi scriem cam pe aceleaşi teme. Singura diferenţă e că dumneavoastră aţi devenit un om de litere celebru, iar eu – în ciuda a zeci de ani de eforturi – n-am fost publicat niciodată. Pentru mine e sfâşietor. Toate refuzurile şi dezamăgirile m-au doborât. Mă întreb dacă îmi puteţi da vreun sfat. Însă vă

rog, domnule, orice aţi face, nu-mi spuneţi să perseverez, fiindcă ăsta-i singurul lucru pe care oamenii îmi spun mereu să-l fac şi când îl aud mă simt şi mai rău.

Acum, eu nu eram acolo. Şi nici nu-l cunosc personal pe Richard Ford. Dar potrivit unchiului meu, care e un bun reporter, Ford a răspuns:

— Domnule, îmi pare rău că sunteţi dezamăgit. Vă rog să mă credeţi că n-aş vrea să vă jignesc spunându-vă pur şi simplu să perseveraţi. Nici nu-mi pot imagina cât de descurajator ar suna aşa ceva, după toţi aceşti ani în care aţi fost respins. De fapt, o să vă spun altceva – ceva ce s-ar putea să vă

surprindă. O să vă spun să renunţaţi.

Publicul a încremenit: ce fel de încurajare mai era şi asta?

Ford a continuat:

— Vă spun să renunţaţi doar pentru că e limpede că scrisul nu vă aduce nici o plăcere. Nu vă aduce decât durere. Timpul nostru pe pământ e scurt şi ar trebui să ne bucurăm de el. Ar trebui să lăsaţi în urmă

acest vis şi să vă găsiţi altceva de făcut în viaţă. Călătoriţi, căutaţi-vă nişte hobby-uri noi, petreceţi timp cu familia şi prietenii, relaxaţi-vă. Dar nu mai scrieţi, fiindcă-i clar că asta vă ucide.

A urmat o lungă tăcere.

După care Ford a zâmbit şi a adăugat, de parcă abia atunci îi venise ideea:

— Totuşi, am să vă mai spun ceva. Dacă după câţiva ani descoperiţi că n-aţi găsit nimic în viaţa dumneavoastră care să-i ia locul scrisului – nimic care să vă fascineze, să vă mişte ori să vă inspire cu aceeaşi intensitate ca scrisul odinioară… atunci, domnule, mă tem că nu aveţi altă alegere decât să

perseveraţi.

Încrederea

Te iubeşte?

Prietena mea dr. Robin Wall Kimmerer e botanistă şi autoare; predă biologia mediului la Facultatea de Ştiinţe Ambientale şi Silvicultură din Syracuse, New York, în cadrul Universităţii de Stat din New York.

Studenţii ei sunt tineri ecologişti înflăcăraţi, cât se poate de convinşi de misiunea lor, care vor cu disperare să salveze lumea.