Mi-aş dori ca mai multe femei să rişte asemenea salturi spectaculoase.
Însă am văzut prea multe femei făcând exact contrariul. Am auzit prea multe creatoare strălucite şi înzestrate spunând: „Sunt calificată în proporţie de 99,8% pentru sarcina asta, dar, ca să fiu sigură, o să
stau deoparte până ajung să stăpânesc şi cele mai mici detalii.“
Chiar nu-mi dau seama de unde-or fi scos femeile ideea că trebuie să fie perfecte ca să fie iubite ori ca să aibă succes. (Ha, ha! Glumesc! Sigur că-mi dau seama foarte bine: am scos-o din absolut fiecare mesaj pe care ni l-a transmis societatea! Mulţumiri întregii istorii a omenirii!) Însă noi, femeile, trebuie să scăpăm de obiceiul ăsta – şi nimeni altcineva nu ne poate ajuta. Trebuie să înţelegem că setea de perfecţiune e o pierdere de timp dăunătoare, fiindcă nimic nu scapă vreodată de critici. Nu contează câte ore petreci încercând să perfecţionezi ceva până devine ireproşabil, cineva tot va reuşi să-i găsească un cusur. (Există oameni care consideră şi azi că simfoniile lui Beethoven sunt un pic cam... ştiţi voi, cam zgomotoase.) La un moment dat chiar trebuie să-ţi închei opera şi s-o prezinţi aşa cum e – dacă nu de alta, măcar ca să poţi trece mai departe, să faci şi alte lucruri, cu hotărâre şi cu inima deschisă.
Şi chiar asta-i cheia succesului.
Sau ar trebui să fie.
Intră-n scenă şi Marcus Aurelius
Multă vreme m-au inspirat însemnările unui împărat roman din secolul al II-lea, Marcus Aurelius.
Înţeleptul rege-filozof n-a dorit niciodată ca meditaţiile lui să devină publice, însă eu sunt recunoscătoare că s-au publicat. Mi se pare foarte încurajator să-l văd pe acest bărbat genial de acum două mii de ani cum încearcă să nu-şi piardă motivaţia de a fi creativ, curajos şi iscoditor. Frustrările şi autoamăgirea lui sună uimitor de actual (sau poate doar etern şi universal). Îl poţi auzi rumegând veşnicele întrebări pe care cu toţii ar trebui să le rumegăm în viaţă: De ce sunt aici? Ce sunt chemat să fac? Cum îmi găsesc calea? Cum îmi pot împlini cel mai bine destinul?
Cel mai mult îmi place să-l observ pe Marcus Aurelius luptând împotriva propriului perfecţionism, ca să se întoarcă mereu la scris, indiferent de rezultat. „Fă ceea ce îţi cere natura“, scrie el către sine însuşi.
„Acţionează conform impulsului dacă îţi este permis şi nu te uita împrejur dacă te va vedea cineva. Nu-ţi pune speranţa în republica lui Platon, ci fii mulţumit dacă fie şi cel mai mic lucru progresează, şi gândeşte-te că un succes cât de mic înseamnă ceva.“8
8. Am preluat traducerea fragmentelor din Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, ediţie bilingvă, traducere din greaca veche, studiu introductiv, note şi indici de Cristian Bejan, Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 279 (n. tr.).
Spuneţi-mi, vă rog, că nu sunt singura căreia i se pare duios şi încurajator faptul că un filozof roman legendar ca el era nevoit să-şi spună, ca să se-mbărbăteze, că nu-i nici o problemă dacă nu eşti chiar ca Platon.
Serios, Marcus, nu-i nici o problemă!
Lucrează mai departe şi-atât.
Prin simplul act de a crea ceva – orice – s-ar putea să produci, fără să vrei, o operă magnifică, eternă
sau importantă (aşa cum a făcut în cele din urmă Marcus Aurelius cu Gândurile lui). După cum e posibil şi să nu produci. Însă dacă ai chemarea de-a face nişte lucruri, atunci tot trebuie să le faci ca să-ţi realizezi potenţialul creativ maxim – şi totodată ca să rămâi sănătos la minte. În ultimă instanţă, să ai o minte creativă e ca şi cum ai avea drept animal de companie un câine Border Collie: câinele ăsta trebuie pus să muncească, altfel ai mari necazuri cu el. Dă-i minţii tale o treabă de făcut, altminteri o să găsească
singură ceva şi s-ar putea să nu-ţi placă treaba pe care a scornit-o (o să ronţăie canapeaua, o să sape o groapă în podeaua sufrageriei, o să-l muşte pe poştaş ş.a.m.d.). Mi-a luat ani de zile să învăţ asta: se pare că, dacă nu creez în mod activ ceva, atunci cel mai probabil distrug în mod activ ceva (pe mine însămi, o relaţie sau liniştea mea sufletească).
Cred cu tărie că fiecare dintre noi trebuie să-şi găsească în viaţă ceva de făcut astfel încât să n-aibă
vreme de ros canapeaua. Fie că ne facem sau nu o profesie din ea, cu toţii avem nevoie de o activitate care se situează dincolo de lumesc şi care ne scoate din rolurile noastre în societate deja stabilite şi constrângătoare (mamă, angajat, vecin, frate, şef etc.). Cu toţii avem nevoie de ceva care ne ajută să uităm de noi înşine pentru o vreme – să ne uităm vârsta, sexul, condiţia socioeconomică, îndatoririle, eşecurile şi toate lucrurile pe care le-am pierdut sau le-am ratat. Avem nevoie de ceva care ne poartă atât de departe de noi înşine, încât uităm să mâncăm, uităm să facem pipi, uităm să tundem gazonul, uităm să le purtăm pică duşmanilor, uităm să ne tot frământăm pentru lipsa de-ncredere în sine. Rugăciunea poate face asta pentru noi, munca în folosul comunităţii o poate face, sexul o poate face, exerciţiile fizice o pot face şi, mai mult ca sigur, consumul de substanţe interzise o poate face (deşi cu urmări înfiorătoare) –
însă şi viaţa creativă e o asemenea soluţie. Poate că cel mai milos gest al creativităţii e următorul: absorbindu-ţi complet atenţia pentru o scurtă şi magică clipă, îţi poate lua o vreme de pe umeri cumplita
povară de a fi cine eşti. Şi, partea cea mai bună, la sfârşitul aventurii tale creative te alegi şi cu un suvenir – ceva ce ai făcut tu, ceva ce-ţi va aminti întotdeauna de întâlnirea cu inspiraţia, care, deşi scurtă, te-a schimbat complet.
Asta sunt pentru mine cărţile mele: suvenire din călătoriile făcute, în care am izbutit (ce binecuvântare!) să evadez pentru scurtă vreme din mine însămi.
Un stereotip despre creativitate des întâlnit încă este acela că-i aduce pe oameni în pragul nebuniei.
Nu-s de acord: dimpotrivă, faptul că nu îşi manifestă creativitatea îi aduce pe oameni în pragul nebuniei.
(„Dacă dai la iveală cele dinlăuntrul tău, ceea ce dai la iveală te va mântui. Dacă nu dai la iveală cele dinlăuntrul tău, ceea ce nu dai la iveală te va nimici“ – Evanghelia după Toma). Aşadar scoate la iveală
ce ai înăuntru, fie că urmează un succes sau un eşec. Fă-o, indiferent că produsul final (suvenirul tău) e rahat sau aur. Fă-o indiferent dacă criticii te iubesc sau te urăsc – sau n-au auzit niciodată de tine şi poate că nici nu vor auzi. Fă-o, indiferent dacă oamenii pricep sau nu.
Opera ta nu trebuie să fie perfectă şi tu nu trebuie să fii Platon.
E vorba doar de instinct, de experiment şi de mister, aşa că începe!
Începe oriunde te-ai găsi. Preferabil chiar în clipa asta.
Şi dacă vreodată o să dea peste tine celebritatea, las-o să te găsească la lucru, muncind din greu.
Muncind din greu şi sănătos la minte.
Nimeni nu se gândeşte la tine
Demult, pe când aveam vreo douăzeci de ani şi mă simţeam nesigură, am cunoscut o femeie deşteaptă, independentă, creativă şi puternică. Avea cam şaptezeci şi cinci de ani şi mi-a dăruit o superbă mostră de înţelepciune.
Mi-a zis: „La douăzeci-treizeci de ani cu toţii ne petrecem timpul încercând din răsputeri să fim perfecţi, fiindcă ne îngrijorează foarte tare ce gândesc oamenii despre noi. Apoi ajungem la patruzeci-cincizeci de ani şi începem să fim liberi, în sfârşit, fiindcă hotărâm că ne doare-n cot de ce gândeşte lumea despre noi. Însă complet liberă n-o să fii până n-ajungi pe la şaizeci-şaptezeci de ani, când înţelegi în sfârşit următorul adevăr eliberator – oricum nimeni nu s-a gândit vreodată la tine. “
Nu se gândesc la tine. Nu s-au gândit la tine. Nu se vor gândi niciodată la tine.
În general oamenii nu se gândesc decât la ei înşişi. Oamenii n-au timp să se preocupe de ce faci tu sau de cât de bine faci tu ceva, pentru că fiecare e prins în propriile drame. Se poate ca oamenii să-şi abată
uneori atenţia asupra ta preţ de o clipă (de pildă dacă reuşeşti sau ratezi ceva în mod spectaculos şi, mai ales, în public), însă apoi îşi vor îndrepta din nou atenţia încotro şi-au îndreptat-o întotdeauna – asupra lor înşişi. Chiar dacă la început te-ai putea simţi singur şi îngrozit fiindcă nu eşti prioritatea nimănui, în asta poţi găsi de fapt şi o mare eliberare. Eşti liber, pentru că toţi sunt mult prea ocupaţi cu ei înşişi ca să
mai aibă şi grija ta.
Aşa că fii oricine vrei să fii.
