bine povestea – sau măcar să mă apropii cât mai mult cu putinţă de „bine“, raportat la vârsta şi capacităţile mele. Când am terminat de scris, am intitulat povestirea De vorbă cu elanii. Apoi am început s-o expediez la reviste, sperând că cineva o va publica.
Una dintre publicaţiile la care am trimis De vorbă cu elanii a fost marea revistă de ficţiune, dispărută
acum, Story. Mulţi dintre eroii mei literari – Cheever, Caldwell, Salinger, Heller – fuseseră publicaţi acolo de-a lungul deceniilor şi voiam să fiu şi eu în paginile ei. Câteva săptămâni mai târziu a sosit în cutia poştală şi inevitabila scrisoare de refuz. Însă a fost o scrisoare de refuz cu adevărat deosebită.
Trebuie să înţelegeţi că scrisorile de refuz au diverse grade, acoperind tot spectrul cuvântului nu. Nu există numai forma standard de scrisoare de refuz; există şi scrisoarea standard de refuz cu o notiţă
personală mâzgălită în josul foii, cu scris de mână omenesc, care poate spune ceva de genul „Interesant, dar nu-i pentru noi!“ Să primeşti chiar şi o asemenea fărâmă rară de recunoaştere poate fi exaltant şi de multe ori în tinereţe am dat fuga să mă laud în faţa prietenilor: „Am primit cea mai extraordinară
înştiinţare de refuz!“
Însă această scrisoare de refuz deosebită era din partea redactorului-şef de la Story, respectata Lois Rosenthal însăşi. Răspunsul ei a fost profund şi încurajator. Domnişoarei Rosenthal îi plăcuse povestea, aşa îmi scria. Povestirile despre animale îi plăceau în general mai mult decât cele despre oameni. Totuşi, în ultimă instanţă i se părea că finalul dezamăgeşte. Din acest motiv n-avea s-o publice. Însă îmi ura noroc.
Pentru un scriitor nepublicat, să fie respins atât de binevoitor – de însuşi redactorul-şef! – e aproape ca şi cum ar câştiga un Pulitzer. Eram în culmea fericirii. Era de departe cel mai fantastic refuz pe care-l primisem vreodată. După care am făcut ceea ce, pe atunci, obişnuiam să fac tot timpul: am scos povestirea refuzată din plicul timbrat autoadresat şi am trimis-o la altă revistă, ca să încasez încă o scrisoare de refuz, poate şi mai bună. Fiindcă aşa se joacă jocul. Înainte da, înapoi ba.
Au trecut câţiva ani. Am continuat să-mi văd de slujbele mele de bază şi în paralel să scriu. În cele din urmă am fost publicată – cu altă povestire, într-o altă revistă. Datorită acestui noroc mi-am putut angaja un agent literar profesionist. Agenta mea, Sarah, era acum cea care trimitea lucrările la edituri în numele meu. (Terminasem cu fotocopiatul; agenta mea avea un fotocopiator!) La câteva luni după ce ne cunoscuserăm, Sarah m-a sunat să-mi dea nişte veşti minunate: vechea mea povestire De vorbă cu elanii urma să fie publicată.
— Minunat, am zis. Cine a cumpărat-o?
— Revista Story, mi-a răspuns. Lui Lois Rosenthal i-a plăcut mult.
Hm.
Interesant.
Peste câteva zile am purtat o conversaţie la telefon cu Lois însăşi, care nici că putea fi mai amabilă.
Mi-a spus că De vorbă cu elanii i se părea perfectă şi că abia aşteaptă s-o publice.
— V-a plăcut chiar şi finalul? am întrebat.
— Bineînţeles, mi-a zis. Ador finalul.
În timp ce vorbeam, ţineam în mână chiar scrisoarea de refuz pe care mi-o trimisese cu doar câţiva ani înainte pentru aceeaşi povestire. Era limpede că nu-şi amintea că citise cândva De vorbă cu elanii. N-am adus nici eu vorba despre asta. Eram încântată că-mi accepta munca şi nu voiam să par lipsită de respect, arţăgoasă ori nerecunoscătoare. Dar sigur că eram curioasă, aşa că am întrebat:
— Ce anume vă place la povestirea mea, dacă-mi puteţi spune?
Mi-a zis:
— E atât de evocatoare. Dă senzaţia de mit. Îmi aminteşte de ceva, dar nu ştiu exact de ce anume…
Am avut destulă minte să nu spun: „Vă aminteşte chiar de ea. “
Bestia cea frumoasă
Cum să interpretăm această poveste?
Interpretarea cinică ar fi: „Asta-i dovada clară că lumea e profund nedreaptă.“
Căci hai să ne uităm la fapte: Lois Rosenthal n-a vrut De vorbă cu elanii când i-a fost propusă de o autoare necunoscută, dar a vrut-o când i-a fost propusă de un agent literar celebru. Prin urmare: nu contează ce ştii, contează pe cine cunoşti. Talentul nu înseamnă nimic, relaţiile sunt totul, iar lumea creativităţii – la fel ca lumea mai largă – e rea şi inechitabilă.
Dacă aşa vrei să vezi lucrurile, treaba ta.
Însă eu nu le-am văzut aşa. Dimpotrivă, am privit întâmplarea ca pe o altă Mare Magie – una mucalită.
Am privit-o ca pe dovada că nu trebuie să te predai niciodată, că „nu“ nu înseamnă totdeauna „ nu“ şi că
roata norocului se poate întoarce miraculos pentru cei care insistă să-şi facă simţită prezenţa.
În plus, încearcă pur şi simplu să-ţi închipui câte povestiri citea Lois Rosenthal într-o zi pe la începutul anilor ’90. (Am văzut vrafurile de propuneri din redacţiile revistelor; imaginaţi-vă un turn de plicuri galbene puse claie peste grămadă până-n tavan.) Tuturor ne place să credem că opera noastră e originală
şi de neuitat, însă fără doar şi poate toate se învălmăşesc la un moment dat – chiar şi povestirile care au ca temă animalele. Mai mult, nu ştiu în ce dispoziţie era Lois când a citit pentru prima oară De vorbă cu elanii. Poate că a citit-o la sfârşitul unei zile dificile sau după o ceartă cu un coleg, ori chiar înainte de-a merge cu maşina la aeroport ca să-şi ia o rudă pe care nu ardea de nerăbdare s-o vadă. Nu ştiu în ce dispoziţie era nici când a citit-o a doua oară. Poate că tocmai se întorsese dintr-o vacanţă odihnitoare.
Poate că tocmai primise nişte veşti minunate: cineva drag nu suferea, de fapt, de cancer! Cine ştie? Tot ce ştiu e că atunci când Lois Rosenthal mi-a citit povestirea a doua oară aceasta a avut un răsunet în conştiinţa ei şi i-a vorbit. Însă acel răsunet se afla în mintea ei numai şi numai fiindcă eu îl sădisem acolo cu câţiva ani înainte, trimiţându-i povestirea mea. Şi fiindcă am rămas în joc, chiar şi după refuzul iniţial.
Întâmplarea m-a mai învăţat şi că aceşti oameni – cei care stau la porţile visurilor tale – nu sunt nişte automate. Nu-s decât oameni. Sunt exact ca noi. Au capricii şi toane. Sunt un pic altfel în fiecare zi, exact cum tu sau eu suntem un pic altfel în fiecare zi. Nu există vreo grilă precisă care să prezică întotdeauna ce anume va captiva imaginaţia cuiva, sau când; trebuie pur şi simplu să nimereşti momentul potrivit. Dar cum n-ai de unde şti care e momentul potrivit, trebuie să-ţi maximizezi şansele. Joacă-ţi şansele. Ieşi la înaintare cu voioşie încăpăţânată şi apoi fă-o din nou, iar şi iar…
Efortul merită, fiindcă atunci când stabileşti în sfârşit contactul simţi o desfătare nemaipomenită, parcă
de pe altă lume. Căci asta e senzaţia când duci o viaţă creativă consecventă: încerci şi iar încerci, dar nu iese nimic. Însă continui să încerci şi continui să cauţi şi apoi, când şi unde te aştepţi mai puţin, în sfârşit se întâmplă. Stabileşti contactul. Din senin, toate converg. Când faci artă, uneori ai senzaţia că ţii o
şedinţă de spiritism sau strigi în noapte după un animal sălbatic, la pândă. Ceea ce faci pare imposibil sau chiar absurd, dar apoi auzi ropotul copitelor şi o bestie frumoasă se năpusteşte în poiană, căutându-te la fel de imperios pe cât o căutaseşi tu.
Aşa că trebuie să încerci în continuare. Trebuie să strigi după propria ta Mare Magie prin pădurile întunecoase. Trebuie s-o cauţi neobosit şi cu loialitate, sperând, împotriva evidenţei, că într-o bună zi vei trăi acea coliziune divină a comuniunii creative – fie pentru prima dată, fie încă o dată.
Fiindcă atunci când toate converg e extraordinar. Când totul converge, singurul lucru pe care-l poţi face e să te înclini cu recunoştinţă, ca şi cum ţi s-ar fi acordat o audienţă cu divinul.
Fiindcă ţi s-a acordat.
