La sfârşit, încă ceva
Cu mulţi ani în urmă, unchiul meu Nick s-a dus să-l vadă pe distinsul scriitor american Richard Ford la o prezentare de carte, într-o librărie din Washington, DC. În timpul discuţiei de după lectură, un bărbat între două vârste din public s-a ridicat şi a spus ceva de genul:
— Domnule Ford, dumneavoastră şi cu mine avem multe în comun. La fel ca dumneavoastră, toată
viaţa mea am scris povestiri şi romane. Dumneavoastră şi cu mine suntem cam de-o vârstă, venim din acelaşi mediu şi scriem cam pe aceleaşi teme. Singura diferenţă e că dumneavoastră aţi devenit un om de litere celebru, iar eu – în ciuda a zeci de ani de eforturi – n-am fost publicat niciodată. Pentru mine e sfâşietor. Toate refuzurile şi dezamăgirile m-au doborât. Mă întreb dacă îmi puteţi da vreun sfat. Însă vă
rog, domnule, orice aţi face, nu-mi spuneţi să perseverez, fiindcă ăsta-i singurul lucru pe care oamenii îmi spun mereu să-l fac şi când îl aud mă simt şi mai rău.
Acum, eu nu eram acolo. Şi nici nu-l cunosc personal pe Richard Ford. Dar potrivit unchiului meu, care e un bun reporter, Ford a răspuns:
— Domnule, îmi pare rău că sunteţi dezamăgit. Vă rog să mă credeţi că n-aş vrea să vă jignesc spunându-vă pur şi simplu să perseveraţi. Nici nu-mi pot imagina cât de descurajator ar suna aşa ceva, după toţi aceşti ani în care aţi fost respins. De fapt, o să vă spun altceva – ceva ce s-ar putea să vă
surprindă. O să vă spun să renunţaţi.
Publicul a încremenit: ce fel de încurajare mai era şi asta?
Ford a continuat:
— Vă spun să renunţaţi doar pentru că e limpede că scrisul nu vă aduce nici o plăcere. Nu vă aduce decât durere. Timpul nostru pe pământ e scurt şi ar trebui să ne bucurăm de el. Ar trebui să lăsaţi în urmă
acest vis şi să vă găsiţi altceva de făcut în viaţă. Călătoriţi, căutaţi-vă nişte hobby-uri noi, petreceţi timp cu familia şi prietenii, relaxaţi-vă. Dar nu mai scrieţi, fiindcă-i clar că asta vă ucide.
A urmat o lungă tăcere.
După care Ford a zâmbit şi a adăugat, de parcă abia atunci îi venise ideea:
— Totuşi, am să vă mai spun ceva. Dacă după câţiva ani descoperiţi că n-aţi găsit nimic în viaţa dumneavoastră care să-i ia locul scrisului – nimic care să vă fascineze, să vă mişte ori să vă inspire cu aceeaşi intensitate ca scrisul odinioară… atunci, domnule, mă tem că nu aveţi altă alegere decât să
perseveraţi.
Încrederea
Te iubeşte?
Prietena mea dr. Robin Wall Kimmerer e botanistă şi autoare; predă biologia mediului la Facultatea de Ştiinţe Ambientale şi Silvicultură din Syracuse, New York, în cadrul Universităţii de Stat din New York.
Studenţii ei sunt tineri ecologişti înflăcăraţi, cât se poate de convinşi de misiunea lor, care vor cu disperare să salveze lumea.
Totuşi, înainte să treacă la salvarea lumii, Robin le pune frecvent studenţilor două întrebări.
Prima întrebare e:
— Iubiţi natura?
Toate mâinile din sală se ridică.
A doua întrebare e:
— Credeţi că natura vă iubeşte şi ea pe voi?
Toate mâinile din sală se coboară.
La care Robin zice:
— Atunci avem deja o problemă.
Problema e următoarea: aceşti tineri şi zeloşi salvatori ai lumii cred sincer că pământul viu e indiferent faţă de ei. Cred că oamenii nu sunt decât nişte consumatori pasivi şi că prezenţa noastră aici, pe pământ, e o forţă distrugătoare. (Luăm, luăm, luăm şi nu oferim nimic în schimb naturii, în folosul ei.) Cred că
oamenii se află pe această planetă din pură întâmplare şi prin urmare, Pământul nu dă nici o ceapă
degerată pe noi.
Cei din vechime nu vedeau lucrurile aşa, nici nu mai trebuie s-o spunem. Strămoşii noştri acţionau întotdeauna cu sentimentul că se găseau într-o relaţie emoţională reciprocă cu mediul lor fizic. Indiferent că se simţeau răsplătiţi sau pedepsiţi de Mama Natură, erau angajaţi, cel puţin, într-o conversaţie constantă cu ea.
Robin crede că oamenii moderni au pierdut acest sentiment al conversaţiei – au pierdut conştiinţa faptului că pământul comunică cu noi în aceeaşi măsură în care comunicăm şi noi cu el. Dimpotrivă, oamenii moderni au învăţat la şcoală să creadă că natura e surdă şi oarbă la acţiunile lor – poate fiindcă
suntem convinşi că natura nu are o conştiinţă. E un construct întru câtva patologic, fiindcă neagă orice posibilitate de relaţie. (Până şi ideea unei Mame Naturi punitive e mai bună decât cea a uneia indiferente
– deoarece mânia reprezintă totuşi un tip de schimb energetic.)
Robin îşi avertizează studenţii că fără acest sentiment al relaţiei ratează ceva incredibil de important: îşi ratează potenţialul de a deveni co-creatori ai vieţii. Cum spune chiar ea: „Schimbul de iubire între pământ şi om scoate la iveală darurile creative ale amândurora. Pământul nu e indiferent faţă de noi, ci mai degrabă ne cere darurile noastre în schimbul alor sale – aceasta e natura reciprocă a vieţii şi creativităţii.“
Sau, mai simplu spus: natura oferă sămânţa; omul oferă grădina; fiecare e recunoscător pentru ajutorul celuilalt.
Robin porneşte întotdeauna din acest punct. Înainte de a-i învăţa pe studenţi cum să vindece lumea, trebuie să-i înveţe cum să-şi vindece concepţia despre propria prezenţă în lume. Trebuie să-i convingă
în primul rând că au dreptul de a fi aici. (Aroganţa apartenenţei, din nou.) Trebuie să le explice că e
