Toate se găseau chiar acolo, în faţa mea.

După care am început să cam întrec măsura.

În cele din urmă, căutarea de noi informaţii despre explorarea botanică m-a purtat în jurul lumii – de la curtea casei din New Jersey până în bibliotecile horticole din Anglia; din bibliotecile horticole din Anglia până în grădinile farmaceutice medievale din Olanda; din grădinile farmaceutice medievale din Olanda până în peşterile acoperite cu muşchi din Polinezia Franceză.

După trei ani de cercetare, călătorii şi investigaţii, m-am aşezat în sfârşit la birou şi am început să

scriu Semnătura tuturor lucrurilor – un roman despre o familie fictivă de botanişti exploratori din secolul al XIX-lea.

A fost un roman pe care nu-l prevăzusem. Pornise aproape de la nimic. N-am sărit ahtiată de dorinţă pe cartea aia; am înaintat lent spre ea, indiciu după indiciu. Cu toate astea, când am terminat căutarea comorii şi am început să scriu romanul, eram complet mistuită de pasiunea pentru explorarea botanică din secolul al XIX-lea. Cu trei ani înainte nici nu auzisem măcar de explorarea botanică din secolul al XIX-lea – nu dorisem decât o grădină modestă în curtea din spate! –, însă acum scriam o poveste amplă despre plante, ştiinţă, evoluţie, abolirea sclaviei, dragoste, pierdere şi călătoria unei femei către transcendenţa intelectuală.

Aşa s-au petrecut lucrurile. Dar s-au petrecut aşa doar fiindcă am spus da oricărui indiciu mărunt al curiozităţii pe care l-am observat în jur.

Vedeţi voi, şi asta e o Mare Magie.

E Marea Magie la o scară mai moderată şi mai lentă, dar nu vă lăsaţi înşelaţi – tot Mare Magie e.

Trebuie doar să învăţaţi să aveţi încredere în ea.

Totul depinde de da-ul vostru.

Ce interesant!

Creatorii care mă inspiră cel mai mult, prin urmare, nu sunt neapărat cei mai pasionaţi, ci cei mai curioşi.

Curiozitatea e cea care te face să lucrezi constant, pe când emoţiile mai năvalnice pot să vină şi să

plece. Îmi place că Joyce Carol Oates scrie un roman din trei în trei minute – cu un spectru atât de larg de subiecte –, fiindcă par s-o fascineze atâtea lucruri. Îmi place că James Franco joacă orice rol vrea (dramă

serioasă acum, comedie siropoasă în următorul minut), fiindcă admite că nu toate rolurile trebuie să-i aducă o nominalizare la Oscar – şi-mi place că printre angajamentele actoriceşti îşi urmăreşte şi interesele legate de artă, modă, lumea academică şi scris. (E de vreun folos creativitatea lui extracurriculară? Nu-mi pasă! Îmi place pur şi simplu că tipul face orice are chef.) Îmi place că Bruce Springsteen nu creează doar hituri colosale, cântate de stadioane întregi, ci a scris odată un album pornind de la un roman de John Steinbeck. Îmi place că Picasso se juca adesea cu ceramica.

Odată l-am auzit pe regizorul Mike Nichols vorbind despre prolifica lui carieră de cineast şi spunând că l-au interesat întotdeauna eşecurile lui. Ori de câte ori vedea unul transmis noaptea târziu la televizor, stătea şi se uita – ceea ce nu făcea niciodată cu un succes. Îşi privea eşecul plin de curiozitate, gândindu-se: „Ce interesant, cum de n-a ieşit bine scena asta…“

Fără ruşine, fără disperare – doar sentimentul că totul e foarte interesant. O atitudine de genul: oare nu-i ciudat cum uneori lucrurile merg bine şi alteori nu? Câteodată am impresia că diferenţa dintre o viaţă

creativă zbuciumată şi una liniştită nu e nimic altceva decât diferenţa dintre cuvintele groaznic şi interesant.

În definitiv, rezultatele interesante nu-s decât nişte rezultate groaznice cu volumul dramei dat la minimum.

Cred că multe persoane renunţă la trăirea unei vieţi creative fiindcă le e frică de cuvântul interesant.

Maestra mea preferată de meditaţie, Pema Chödrön, a spus odată că cea mai mare problemă pe care o vede la exerciţiile de meditaţie e că oamenii renunţă chiar atunci când lucrurile încep să devină

interesante. Cu alte cuvinte, renunţă de îndată ce lucrurile nu mai sunt uşoare, de îndată ce devin dureroase, plictisitoare sau tulburătoare. Renunţă imediat ce încep să vadă în mintea lor ceva care-i sperie sau îi răneşte. De aceea ratează partea frumoasă, partea extraordinară, partea transformatoare –

când răzbeşti dincolo de dificultate şi pătrunzi într-un univers absolut nou şi neexplorat dinăuntrul tău.

Şi poate aşa se întâmplă cu fiecare aspect important din viaţa ta. Indiferent de ceea ce urmăreşti, indiferent de ceea ce cauţi, indiferent de ceea ce creezi, fii atent să nu renunţi prea repede. Cum avertizează prietenul meu pastorul Rob Bell: „Nu trece în pripă prin experienţele şi împrejurările care au cea mai mare capacitate de a te transforma.“

Nu-ţi lăsa curajul să piară când lucrurile încetează să mai fie uşoare sau satisfăcătoare.

Fiindcă acel moment…

E momentul în care începe interesantul.

Stafii flămânde

O să dai greş.

E urât şi nu-mi place s-o spun, dar e adevărat. Îţi vei asuma riscuri creative care de multe ori nu vor da rezultatele dorite. Odată am aruncat o carte terminată fiindcă nu mergea. Am dus-o sârguincios până la capăt, dar chiar nu mergea, aşa că am sfârşit aruncând-o la coş. (Nu ştiu ce nu mergea la ea! De unde să

ştiu? Ce sunt eu? Medic legist de cărţi? N-am un certificat pentru cauza decesului. Pur şi simplu chestia aia nu mergea! )

Mă întristează să dau greş. Mă dezamăgeşte. Dezamăgirea mă poate face să mă simt dezgustată de mine ori să fiu grosolană cu cei din jur. Totuşi, până în acel moment din viaţă învăţasem cum să-mi gestionez dezamăgirea fără să cad prea adânc în spiralele funeste ale ruşinii, furiei sau inerţiei. Asta fiindcă până în acel moment din viaţă înţelesesem care parte din mine suferă atunci când dau greş: egoul, doar el.

E foarte simplu.

Nu am nimic împotriva egoului la modul general. Cu toţii avem unul. (Ba unii dintre noi pot avea şi două.) Exact cum ai nevoie de frică pentru supravieţuire, la fel ai nevoie de ego, care te înzestrează cu trăsăturile fundamentale ale personalităţii tale – te ajută să-ţi proclami individualitatea, să-ţi defineşti dorinţele, să-ţi înţelegi preferinţele şi să-ţi aperi hotarele. Spus simplu, egoul este ceea ce te face să fii tu însuţi. Fără ego nu eşti decât o masă amorfă. De aceea socioloaga şi autoarea Martha Beck spunea: „Nu pleca de-acasă fără ego.“

Însă nu-ţi lăsa egoul să preia total controlul, pentru că te va distruge. Egoul e un slujitor minunat, dar un stăpân teribil – căci nu vrea decât un singur lucru, recompense, recompense şi iarăşi recompense. Şi din moment ce recompensele nu-s niciodată destule ca să-l mulţumească, egoul va fi mereu dezamăgit.

Scăpată de sub control, această dezamăgire te va măcina. Un ego nestăpânit e ceea ce budiştii numesc o

„stafie flămândă“ – veşnic hămesită, urlând tot timpul, plină de pofte şi lăcomie.

În fiecare dintre noi se ascunde sub o formă sau alta această aviditate. Cu toţii avem în adâncul măruntaielor o prezenţă dementă care refuză să se mulţumească vreodată cu ceva. Şi eu, şi tu, toţi. Harul meu mântuitor e acesta: ştiu că nu sunt doar un ego; sunt şi un suflet. Şi ştiu că sufletului meu nu-i pasă

nici cât negru sub unghie de răsplată sau eşec. Sufletul meu nu e purtat de visele de preamărire ori de frica de critici. Sufletul meu n-are nici măcar un limbaj pentru asemenea noţiuni. De mă aplec asupra lui, sufletul e un îndrumător mult mai exuberant şi mai fascinant decât va fi vreodată egoul, fiindcă sufletul doreşte un singur lucru: să se uimească. Şi din moment ce creativitatea este cea mai eficace cale spre uimire, recurg la ea, iar ea îmi hrăneşte sufletul şi linişteşte stafia flămândă – salvându-mă astfel de cel mai primejdios aspect al personalităţii mele.

Prin urmare, ori de câte ori se ridică în mine glasul dogit al nemulţumirii, spun: „Ah, dragul meu ego!

Iată-te şi pe tine, bătrâne prieten!“ La fel când sunt criticată şi observ că reacţionez cu indignare, cu supărare sau defensiv. Cel care se înfurie şi îşi încearcă puterile nu e altul decât egoul. În astfel de circumstanţe am învăţat să-mi supraveghez cu grijă emoţiile impetuoase, însă încerc să nu le iau prea tare în serios, fiindcă ştiu că cel rănit e doar egoul – niciodată sufletul. Doar egoul e cel care vrea să se răzbune ori să câştige premiul cel mare. Egoul e cel care vrea să înceapă un război pe Twitter împotriva vreunui calomniator, să se îmbufneze la vreo injurie ori să renunţe la luptă, cu indignare prezumţioasă, dacă n-am obţinut rezultatul dorit.

În astfel de momente pot readuce stabilitatea în viaţa mea întorcându-mi atenţia spre suflet. Îl întreb:

— Dar tu ce vrei, dragule?

Răspunsul e mereu acelaşi:

— mai multă uimire, te rog frumos.

Câtă vreme mă îndrept în această direcţie – spre uimire –, ştiu că mă voi simţi întotdeauna bine în sufletul meu, adică acolo unde contează. Şi, din moment ce creativitatea este şi acum pentru mine cel mai eficient mod de-a ajunge la uimire, pe ea o aleg. Aleg să blochez toate zgomotele şi distracţiile exterioare (şi interioare) şi mă întorc de fiecare dată la creativitate. Fiindcă ştiu că fără această sursă de uimire sunt pierdută. Fără ea, voi rătăci veşnic prin lume într-o stare de nemulţumire fără margini – nu voi fi decât o stafie flămândă prinsă într-un corp de carne care se degradează încetul cu încetul.

Şi mă tem că asta nu mi-e de ajuns.

Ocupă-te de altceva

Cum scapi, aşadar, de eşec şi ruşine pentru a trăi în continuare o viaţă creativă?