Dorinţa mea de a lucra – dorinţa de a mă consacra creativităţii în cel mai intim şi mai liber mod cu putinţă – e cel mai puternic stimulent personal ca să lupt împotriva durerii, prin toate mijloacele necesare, şi ca să-mi modelez o viaţă cât mai rezonabilă, sănătoasă şi stabilă cu putinţă.
Dar asta numai datorită lucrului în care am ales să am încredere, un lucru foarte simplu: iubirea.
Iubirea mai presus de suferinţă, întotdeauna.
Alege în ce să ai încredere
Dacă alegi totuşi să mergi în cealaltă direcţie (dacă alegi să ai încredere mai mult în suferinţă decât în iubire), fii conştient că îţi construieşti casa pe un câmp de luptă. Şi când atât de multe persoane îşi tratează procesul de creaţie ca pe o zonă de război, mai e de mirare că există pierderi atât de grave?
Atâta disperare, atâta întunecime. Şi la un asemenea preţ!
Nici măcar n-am să încerc să înşir numele tuturor scriitorilor, poeţilor, artiştilor, dansatorilor, compozitorilor, actorilor şi muzicienilor care s-au sinucis în secolul trecut sau au murit cu zile din cauza celei mai lente tactici de sinucidere, alcoolismul. (Vreţi numere? Internetul vă va da numerele. Dar credeţi-mă, e un seceriş sumbru.) Aceşti creatori talentaţi care s-au pierdut au fost nefericiţi din nenumărate motive, nu încape îndoială, deşi sunt dispusă să pariez că toţi – măcar într-o clipă înfloritoare din viaţa lor – şi-au iubit cândva munca. Şi totuşi, dacă aţi fi întrebat pe oricare din aceste suflete dăruite şi frământate dacă au crezut vreodată că munca lor îi iubea la rândul ei, probabil că ar fi spus nu.
Dar de ce să nu-i fi iubit?
Iată întrebarea mea, şi cred că e una cinstită: de ce nu te-ar iubi creativitatea ta? A venit la tine, nu-i aşa? S-a apropiat. S-a strecurat în tine, cerându-ţi atenţia şi dedicarea. Te-a umplut de dorinţa de a crea şi a face lucruri interesante. Creativitatea şi-a dorit o relaţie cu tine. Trebuie să fi avut un motiv, nu?
Crezi sincer că şi-a dat osteneala să pătrundă în conştiinţa ta doar fiindcă voia să te omoare?
E lipsit de sens! Cum ar putea avea creativitatea de câştigat dintr-o astfel de învoială? Dacă moare Dylan Thomas11, nu mai există poezii de Dylan Thomas; canalul respectiv e redus la tăcere pentru totdeauna – teribil lucru. Nu-mi pot închipui un univers în care creativitatea şi-ar putea dori acest rezultat.
Îmi pot imagina doar că creativitatea ar fi preferat de departe o lume în care Dylan Thomas ar fi continuat să trăiască şi să producă pe tot parcursul unei vieţi îndelungate. Dylan Thomas şi alte câteva mii pe lângă
el. În lumea noastră există un gol lăsat de arta pe care aceşti oameni nu au creat-o – există un gol în noi din cauza pierderii operei lor – şi nu-mi pot închipui că acesta a fost vreodată planul divin al cuiva.
11. Dylan Thomas (1914–1953), poet irlandez a cărui moarte a fost atribuită în mare măsură problemelor sale cu alcoolul (n. tr.).
Să ne gândim: dacă singurul lucru pe care-l vrea o idee e să se manifeste, atunci de ce ideea respectivă
te-ar vătăma cu bună ştiinţă pe tine, când tu eşti singurul care ar putea-o realiza? (Natura oferă sămânţa;
omul oferă grădina; fiecare e recunoscător pentru ajutorul celuilalt.) E posibil, aşadar, ca nu creativitatea să-şi fi bătut joc de noi, ci noi să ne fi bătut joc de ea?
Încăpăţânarea de-a te bucura
Tot ce vă pot spune cu siguranţă e că toată viaţa mea a fost modelată de decizia timpurie de a respinge cultul martiriului artistic şi de a-mi investi în schimb încrederea în ideea trăsnită că munca mea mă
iubeşte la fel de mult cât o iubesc şi eu pe ea – că vrea să se joace cu mine la fel de mult cât vreau şi eu să mă joc cu ea – şi că această sursă de iubire şi joc nu cunoaşte margini.
Am ales să cred că dorinţa de-a fi creativă a fost codificată în ADN-ul meu din motive pe care nu le voi cunoaşte niciodată, iar creativitatea nu se va îndepărta de mine decât dacă o alung eu cu forţa sau dacă o otrăvesc de moarte. Fiecare moleculă din fiinţa mea m-a îndreptat mereu spre această activitate –
spre limbaj, spre arta povestirii, spre cercetare, spre naraţiune. Dacă destinul n-ar fi voit să fiu scriitoare, socotesc eu, atunci n-ar fi trebuit să mă facă scriitoare. Dar m-a făcut şi am hotărât să-mi împlinesc destinul cu cât mai multă voioşie şi cât mai puţină dramă posibil – deoarece modul în care prefer să mă comport ca scriitoare ţine în întregime de alegerea mea. Îmi pot transforma creativitatea întrun câmp al morţii sau mi-o pot transforma într-un cabinet de curiozităţi foarte interesant.
Ba chiar o pot transforma într-o rugăciune.
Aşadar, alegerea mea fundamentală e să-mi abordez întotdeauna cu o bucurie încăpăţânată munca.
Am muncit ani la rând cu bucurie încăpăţânată înainte de-a fi publicată. Am muncit cu bucurie încăpăţânată pe vremea când eram doar o tânără scriitoare necunoscută, a cărei primă carte s-a vândut în câteva exemplare – majoritatea cumpărate de rude. Am lucrat cu bucurie încăpăţânată când am fost pe culmea succesului cu un uriaş bestseller. Am lucrat cu bucurie încăpăţânată când n-am mai fost pe culmea succesului cu un uriaş bestseller şi când următoarele mele cărţi nu s-au vândut în milioane de exemplare.
Am lucrat cu bucurie încăpăţânată când criticii m-au lăudat şi am lucrat cu bucurie încăpăţânată când criticii m-au ridiculizat. Mă ţin de bucuria mea încăpăţânată când munca merge prost, dar şi când merge bine.
Nu vreau niciodată să consider că am fost complet abandonată în pustiul creativităţii sau că există
vreun motiv să intru în panică pentru modul în care scriu. Prefer să am încredere că inspiraţia mea e mereu în preajmă când lucrez, dându-se peste cap să mă ajute. Doar că, vedeţi voi, inspiraţia vine dintr-o altă lume şi vorbeşte cu totul alt limbaj decât al meu, aşa că uneori avem de furcă să ne înţelegem una pe alta. Însă inspiraţia stă mai departe alături de mine şi încearcă. Inspiraţia încearcă să-mi trimită mesaje sub orice formă poate – prin vise, prin semne prevestitoare, prin indicii, prin coincidenţe, prin senzaţii de déjà-vu, prin kismet12, prin valuri surprinzătoare de atracţie şi reacţie, prin fiorii care-mi străbat braţele, prin părul zbârlit pe ceafă, prin plăcerea provocată de ceva nou şi surprinzător, prin ideile încăpăţânate care mă ţin trează toată noaptea… absolut orice are efect.
12. Cuvânt de origine arabă ce desemnează o putere despre care se crede că poate controla viitorul; „soartă“, „destin“ (n. tr.).
Inspiraţia încearcă mereu să lucreze cu mine.
Aşa că mă aşez şi lucrez şi eu.
Asta-i învoiala.
Eu am încredere în ea; ea are încredere în mine.
Alege-ţi iluzia
E iluzorie atitudinea asta?
E iluzoriu din partea mea să am o încredere infinită într-o forţă pe care n-o pot vedea, atinge sau dovedi – o forţă care poate nici nu există?
În regulă, de dragul discuţiei să zicem că e absolut iluzoriu.
Însă e oare mai iluzoriu decât să crezi că doar suferinţa şi durerea sunt autentice? Sau că eşti singur –
că nu ai nici un fel de relaţie cu universul care te-a creat? Sau că destinul te-a ales anume pe tine, ca persoană blestemată? Sau că talentul ţi-a fost dat doar ca să te distrugă?
Vreau să spun: dacă tot îţi vei trăi viaţa bazându-te pe iluzii (şi o faci, fiindcă toţi facem asta), atunci de ce să nu alegi o iluzie care barem e utilă?
