Nu-i copilul tău
Vorbind despre propria creaţie, oamenii o numesc adesea „copilul“ lor – ceea ce e exact opusul lui a lua lucrurile cu uşurinţă.
Cu o săptămână înainte de publicarea romanului ei, o prietenă mi-a spus: „Mă simt de parcă mi-aş urca pentru prima oară copilul în autobuzul şcolii şi mă tem că au să-l ia bătăuşii peste picior.“ (Truman Capote a zis-o şi mai brutal: „Când termini o carte e ca şi cum ţi-ai scoate copilul în curte şi l-ai împuşca.“)
Oameni buni, vă rog, nu vă confundaţi opera cu un copil, da?
Acest tip de gândire nu duce decât la o durere psihică profundă. Vorbesc cât se poate de serios. Dacă
eşti convins că munca ta e copilul tău, atunci o să-ţi vină greu să tai 30% din ea într-o bună zi – şi se prea poate să fii nevoit s-o faci. De asemenea, n-o să te descurci prea bine dacă cineva îţi critică ori îţi corectează copilul, dacă îţi sugerează să te gândeşti să-l modifici complet sau dacă încearcă să-ţi cumpere ori să-ţi vândă copilul pe piaţă. Poate vei fi incapabil să-ţi lansezi opera ori s-o distribui – căci cum va supravieţui sărmanul copil lipsit de apărare dacă nu-l dădăceşti şi nu-l îngrijeşti tu?
Creaţia nu e copilul tău; eventual tu eşti copilul ei. Tot ce am scris mi-a dat viaţă. Fiecare proiect m-a maturizat în felul său. Astăzi sunt aşa cum sunt tocmai datorită lucrurilor pe care le-am făcut şi modului în care m-au transformat. Creativitatea m-a crescut şi m-a inventat ca adult – începând de la experienţa cu povestirea Pelerinii, care m-a învăţat cum să nu mă port ca un copil.
Pentru că, da, în cele din urmă am înghesuit cu chiu, cu vai o versiune prescurtată a Pelerinilor în numărul pe noiembrie 1993 din Esquire. Ca un făcut, peste câteva săptămâni Terry McDonell (susţinătorul meu) a renunţat într-adevăr la funcţia de redactor-şef al revistei. Povestirile şi articolele lăsate în urmă de el n-au văzut niciodată lumina zilei. A mea s-ar fi numărat printre ele, îngropată pe undeva, dacă n-aş fi fost dispusă să fac modificările alea.
Însă am făcut tăieturile, slavă cerului, şi povestirea a fost frumoasă şi originală datorită lor – iar eu am profitat de acea mare şansă. Pelerinii a atras atenţia agentei literare care m-a inclus în portofoliul ei şi care, de peste douăzeci de ani, îmi îndrumă cariera cu graţie şi precizie.
Privind în trecut la acea întâmplare, mă trec fiorii când mă gândesc la tot ce era cât pe ce să pierd.
Dacă aş fi fost mai mândră, undeva (probabil pe fundul sertarului de la biroul meu), astăzi, s-ar afla o povestire de zece pagini intitulată Pelerinii, pe care n-ar citi-o nimeni niciodată. Ar fi neatinsă şi pură, ca un granit şlefuit, iar eu aş fi pesemne în continuare barmaniţă.
Interesant mi se pare şi faptul că, odată ce povestirea Pelerinii a fost publicată în Esquire, nu m-am mai gândit niciodată serios la ea. N-a fost cea mai bună chestie pe care am scris-o. Nici pe departe.
Aveam încă multe de făcut, aşa că m-am ocupat de altele. La urma urmelor, Pelerinii nu era vreo relicvă
sfântă. Era doar un lucru – un lucru pe care l-am făcut şi l-am iubit, apoi l-am schimbat, l-am refăcut şi tot l-am iubit, iar apoi l-am publicat şi l-am dat deoparte, ca să fac alte lucruri.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am îngăduit ca povestirea aceea să se transforme în ruina mea. Ce act de martiriu trist şi autodistrugător ar fi fost dacă mi-aş fi considerat scrierea atât de inviolabilă, încât să-i fi apărat sanctitatea chiar şi cu preţul morţii ei. Mi-am pus în schimb în funcţiune încrederea – cu flexibilitate, cu viclenie. Tocmai fiindcă am fost dispusă să iau munca mea cu uşurinţă, acea povestire n-a devenit un mormânt, ci o poartă prin care am păşit într-o viaţă nouă, minunată şi mai amplă.
Atenţie la demnitate, asta vreau să spun.
Nu e totdeauna o prietenă.
Pasiuneversuscuriozitate
V-aş putea oare îndemna să uitaţi şi de pasiune?
Probabil sunteţi surprinşi să auziţi asta de la mine, dar sunt întru câtva împotriva pasiunii. Sau cel puţin sunt împotriva predicilor despre pasiune. Nu cred că are rost să le spunem oamenilor: „E de-ajuns să-ţi urmezi pasiunea şi toate vor merge ca pe roate.“ Mi se pare o sugestie inutilă, ba chiar plină de cruzime uneori.
În primul rând, poate fi un sfat de prisos: dacă cineva ştie limpede ce pasiune are, probabil o urmează
deja şi nu trebuie să-i zică nimeni s-o facă. (De fapt cam asta e, în ultimă instanţă, definiţia unei pasiuni: un interes pe care-l urmăreşti obsesiv, aproape ca şi cum nu ai avea de ales.) Însă mulţi oameni nu ştiu exact care e pasiunea lor, poate au mai multe pasiuni sau şi le schimbă la o anumită vârstă – motiv pentru care se simt încurcaţi, blocaţi şi nesiguri.
Dacă nu ai o pasiune clară şi cineva îţi spune senin să-ţi urmezi pasiunea, cred că ai dreptul să-i arăţi persoanei respective degetul mijlociu. Fiindcă e ca şi cum ţi-ar zice că tot ce trebuie să faci pentru a slăbi e să fii suplu sau că tot ce-ţi trebuie pentru o viaţă sexuală fantastică e să fii multiorgasmic: nu-i de nici un ajutor!
În general, eu însămi sunt o persoană destul de pasionată, dar nu chiar zi de zi. Uneori habar n-am unde mi-a fugit pasiunea. Nu mă simt mereu inspirată şi nici sigură în legătură cu ce ar trebui să fac în continuare.
Dar nu stau cu mâinile-n sân aşteptând să dea pasiunea peste mine. Continui să lucrez conştiincios, fiindcă e privilegiul nostru, ca oameni, aşa cred, să facem tot felul de lucruri câtă vreme trăim şi fiindcă
mie îmi place să fac tot felul de lucruri. Înainte de toate, continui să lucrez fiindcă am încredere în creativitate. Creativitatea, cred eu, încearcă mereu să mă găsească, chiar şi atunci când eu o pierd din vedere.
Aşadar, cum găseşti inspiraţia ca să lucrezi atunci când pasiunea s-a veştejit?
Aici intră în scenă curiozitatea.
Curiozitatea de zi cu zi
Cred că secretul e curiozitatea. Curiozitatea e adevărul şi calea vieţii creative. Curiozitatea e alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Mai mult, curiozitatea e la îndemâna tuturor. Pasiunea poate părea intimidant de distantă câteodată – un turn în flăcări undeva departe, accesibil doar geniilor şi celor care au simţit
atingerea Domnului. Însă curiozitatea e o entitate mai blândă, mai liniştită, mai primitoare şi mai democratică. De asemenea, mizele curiozităţii sunt mult mai joase decât cele ale pasiunii. Pasiunea te face să divorţezi, să-ţi vinzi proprietăţile, să te razi în cap şi să te muţi în Nepal. Curiozitatea nu-ţi cere nici pe departe aşa de mult.
De fapt, curiozitatea pune mereu o întrebare simplă: „Există ceva care te interesează?“
Ceva, orice?
Câtuşi de puţin?
Oricât de banal sau de mărunt?
Răspunsul nu trebuie să-ţi bulverseze viaţa, să te împingă să renunţi la locul de muncă, să te oblige să-ţi schimbi religia ori să te arunce într-o stare de amnezie; trebuie doar să-ţi capteze atenţia pentru o clipă.
Însă în acea clipă, dacă poţi să te opreşti şi să identifici măcar o fărâmă minusculă de interes pentru ceva, curiozitatea îţi va cere să întorci capul un pic şi să te uiţi la lucrul respectiv mai îndeaproape.
Fă asta.
E un indiciu. Poate părea un fleac, dar e un indiciu. Ia-te după acel indiciu. Încrede-te în el. Vezi unde te va duce în continuare curiozitatea. Apoi ia-te după următorul indiciu, şi după următorul şi tot aşa. Ţine minte, nu-i musai să fie ceva extraordinar, precum un glas profetic în pustiu; e doar o căutare nevinovată a comorii. S-o urmezi te poate purta în locuri uimitoare, neaşteptate. În cele din urmă te-ar putea conduce la pasiunea ta – deşi printr-un labirint straniu, neidentificabil, de străduţe lăturalnice, grote subterane şi uşi secrete.
Sau poate nu te va duce nicăieri.
